Poeții nu apar întâmplător și nici oriunde, pentru nașterea unui poet adevărat, care să-și merite numele, e nevoie de conjuncturi astrale speciale, trebuie să se îndeplinească niște condiții anume și să se întâmple în spații pregătite din timp de Creator și de univers.
În Maramureșul din Nordul țării, poezia populară, de un lirism și de o adâncime spiritual unanim recunoscute, a fost cea care a înfruntat veacurile, a purtat țăranul roman din Maramureș prin timp și a ținut loc de document de existență și a reprezentat, în felul ei și cu mijloacele ei, acea cultură veche care s-a scris și s-a păstrat în țările din Occident sau mai fericit așezate și care a fost, la noi, sistematic distrusă de străini, dar și de nepăsarea sau de naivitatea noastră. Timp de câțiva ani buni, aproape zece, la ordinul Anei Pauker, dar și cu sprijinul tovarășilor aduși de sovietici și puși să ne îndobitocească programatic, au fost arse kilometri întregi de cărți și documente vechi bisericești din arhivele bisericilor din toată țara, astfel istoria și cultura noastră veche, în măsură să certifice ceea ce mulți se fac că nu pricep că au existat, au fost din plin schilodite de inconștiență, ură, prostie sau nevolnicie, la fel cum nepăsarea și indolența au avut o contribuție solidă. Sighetu Marmației este un astfel de loc binecuvântat al țării, un teren fertil pregătit de cântecul și de poezia populară, dar și de cunoscutul Festival Internațional de Poezie care se desfășoară aici și de Serile de Poezie de la Desești, care adună în fiecare an poeți români și invitați din străinătate.
Deși poeții care trăiesc în această zonă sunt nume destul de cunoscute în literatura de azi, poetele născute aici au apărut relativ târziu și sunt nume aproape necunoscute. Din generația veche, ar fi de amintit aici Ileana Zubașcu și Doina Rândunica Anton, iar în ultimii ani, Luiza Antonia Zavalic (care a plecat deja din țară) și Ileana Pop-Nemeș.
Volumul Sub cerul meu, de Ileana Pop-Nemeș, a apărut la Editura Grinta din Cluj Napoca, în 2018, și este cel de-al doilea volum al poetei, după Pasărea nebună cu ochii în lună, din 2016, volum în care am remarcat o excelentă poezie intitulată Bunicul: „Aștept să vii fără caleașca neagră / și fără pâinea udă din desagă /dar tu, bunicule, /pe două porți nemaivăzute / ai drumuri neumblate și-ncâlcite / Din toamna care a trecut / miroși, bunicule, de mult / a flori călduțe, galbene / de lut”.
Volumul este însoțit de un Cuvânt înainte aparținând poetului și jurnalistului maramureșean Gheorghe Pârja și de câteva remarci apreciative pe coperta a patra, făcute de poetul și editorul clujean Gabriel Cojocaru. Dintre multe aserțiuni pertinente făcute de poetul băimărean, o semnalăm pe aceea că poezia Ilenei Pop-Nemeș este scrisă în multe registre lirice și este îngemănată inspirat cu profunde versuri populare, așa cum vom întâlni și la poeții (maramureșeni!) Ion Bogdan, alias Dumitru Iuga, și Mihai Cupcea sau la Mihai Olos.
Sub cerul meu este o carte cuprinzătoare, cu multe poeme frumoase și inspirate, dovedind talent autentic, adevărat, talent nativ, și nu unul mimat și imitat, un volum destul de consistent, cu o poezie în tonalități diverse, cu discordanțe și cu asonanțe uneori, cu scăderi vizibile în unele locuri, cu câteva poeme aproape ratate, dar care, în ansamblu, dau imaginea unei poete veritabile, de luat în seamă, de citit, de luat în serios.
Un discurs tăios, îndrăzneț despre dragoste, neam, timp, oameni, rost și rostire în lume. Sensibilitatea poetei atinge toate notele și încearcă stări diverse în statutul unei ființe tinere și pline de sevă, aflate în căutarea de sine, întrebându-se despre multe rosturi și sensuri ale acestei lumi.
Cartea este plăcută la lectură și reușește să se contureze aproape ca un întreg bine închegat, capabil să dea imaginea de ansamblu a unei poete care are ceva de spus cu adevărat, nu se află doar în treabă, și care încearcă să releve stările de grație, de sublim sau de tristețe ale ființei. În cartea aceasta, poeta murmură, cântă, se tânguie, se alintă sau se miră și reușește să facă aceste stări să ajungă până la cititor.
Ca să nu pară că vorbim vorbire: „dacă păsări călătoare / te-ar închide-n curcubeu / azi aș fi Stăpâna lumii / tu pe veci întregul meu” (În toamna aceasta) – ceea ce nu e deloc rău; „Mi se pare că icoana / e în amintiri deșarte / prin fereastra ce se uită / după mine de departe” (Dor etern).
Versul popular este remodelat și reformulat fericit în: „Spune-mi, lună, /spune-mi, tu, / unde-mi șade sufletul? / într-un nor / într-un fuior / ori în ochi risipitor / într-o pasăre ce vine / ori în cerul meu cu tine?” (Spune-mi). Sigur că o cantitate cu puțin mai mult decât cea suportabilă poate avea efecte contrare sau chiar negatoare asupra creației poetei, care alterează astfel sunetele creațiilor sale. Versurile de dragoste, de bucurie, de exuberanță sau de suferință, de fericire sau de tristețe care apasă îi reușesc, în mod firesc, mult mai bine poetei. Cum zice poetul din vechime: „amorul e învățător”. „Nu mă mai recunosc / oglinda când o-ntorc / mă-ntreb dacă sunt eu / ori alta-n locul meu / și strig de nu mai pot / să-ți fie cu noroc!” (Cu noroc).
Există, cum am mai spus, poeme mai greoaie, aduse din condei, destul de puține cu suport ideatic înalt, cu propensiune metafizică, dar, după închiderea cărții, impresia unui critic… impresionist cum mă aflu, dar ținând cu toată ființa la valorile de totdeauna ale poeziei capabile să determine lumea și ființa umană să devină, să își păstreze matca și să înfrunte înnobilată timpul, impresia este, deci, una de confort spiritual și de familiaritate cu universul poetei, un univers care își poate lărgi marginile, tinzând spre infinit și își poate îmbunătăți toate calitățile necesare, pentru că poeta se află în lumea poetică în lumea sa.
CÂND „SE TERMINĂ GREIERII”
Deși am avut un relativ scurt, dar frumos și fructuos drum al vieții pe plaiurile bistrițene și am bătut străzile și cârciumile bătrânului burg, cu câțiva ani înainte și imediat după Marea aglomerație din Decembrie 1989, de nenumărate ori, împreună cu regretatul poet Luca Onu, însoțit de Alexandru Cristian Milos și de câțiva alți prieteni, poeți sau doar iubitori de artă, l-am cunoscut destul de târziu pe prozatorul și poetul Traian Parva Săsărman, născut în 1955, în Măluț. Știam despre el că este prozator și că scrie niște „povestiri someșene” cu personaje din lumea satului bistrițean, inspirate din experiența sa de viață sau de profesor în sate bistrițene, T.P. Săsărman reprezentând pentru mine prozatorul și prin felul de a fi, poate prin statură sau prin aplecarea și harul spre poveste. Am fost relativ mirat să aflu că este autorul a două volume de versuri, Dragoste de toamnă târzie, apărut cu ceva vreme în urmă, și cartea de față, Ruguri de toamnă, apărută în 2019, la Pitesti, cu o prefață de Emanuela Ilie și o postfață de Carmen Iordăchescu, editorul cărții. Impresionist de felul meu, poet fără fițe de critic și fără vocabular superaplicat și doct, construit pe cuvinte si expresii din toate domeniile lingvistice și filologice conexe, înarmat cu toate teoriile critice, am citit poemele poetului bistrițean cu ochii unui confrate care are niște așteptări de la poezia pe care o citește și reacționează firesc la prezența sau la absența acestora. Ruguri de toamnă este a doua carte de poezie a unui poet aflat la o vârstă pentru care poezia este tocmai pledoaria sa în fața trecutului, în fața a ceea ce a fost și va să vină. Un sonet în toamnă despre primăvară și despre cireșii în floare ai vieții, despre dragoste, tristețe, trădare, uitare, eșec, un cântec de toamnă despre frunzele îngălbenite de timp care acoperă cireșii care au fost în floare altădată, despre brume și despre răcoarea întomnării și a vremurilor, despre ”bulevardul senectuții” care dă în „drumul cenușii” etc. Toate acestea și multe altele care construiesc un sens, încărcate de conținut, de ironie, de radiografii sociale lucide și amare, de joc și seriozitate, de talent și expresivitate.
Cartea se lasă ușor descusută și înțeleasă, desfăcută în sensuri și înțelesuri și, chiar dacă nu e unitară în stil, reușește să convingă prin acest joc între seriozitate, autopersiflare și ironie. Nu e prea lesne să vorbești despre propriul trecut, ca și cum l-ai putea lua înapoi și reface, ca și cum l-ai putea repara și retrăi și, aflat la o anumită vârstă mai consistentă, parcă ne e greu să vorbim despre ea, ca și cum noi am fi cei vinovați, deși dorim cu toții să ajungem acolo. Trăind în spațiul și chiar în locurile unde au trăit și au scris Rebreanu și Coșbuc, nu poți să nu le simți povara și răsuflarea. Influența lor se strecoară printre rânduri ca apa prin paie. Poemele lui T.P. Săsărman se susțin însă prin substanță și prin conținut, prin construcție și prin emoție. Emanuela Ilie, prefațatoarea cărții, remarcă faptul că un „catalizator esențial al reveriilor poetice este scânteia erotică”, faptul că pentru poet iubirea a fost dominanta vieții iar „în tomană” lucrurile par că vin dintr-o lume care nu ar fi existat niciodată. A sta de vorbă cu iubirile trecute înseamnă a preface focul în fum și jarul în cenușă, deși dogoarea lor se (re)simte până în vârful unghiilor poetului care își scrie poemele sale de dragoste: „cohorte de iubiri mă tot îndeamnă / să mă topesc în rând spre bunul Dumnezeu” (Ruguri de toamnă).
Poeme frumoase, bine scrise, inspirate îmi par, mai cu seamă, cele de dragoste, dar nu numai, precum Ruguri de toamnă, Șaizeci și patru, Darul, Hotar, Urma, dar și Coasa sau Poem târziu, după cum lipsa de liant pare să deconstruiască și să avarieze alte poeme ale cărții, dar balanța nu se înclină spre ele, tonul general al cărții fiind unul interesant, plăcut la lectură, cu o anumită greutate în fundamentarea poetică.
O reușită și bine scrisă Scrisoare mamei își are, de exemplu, „originea”, dar nu izvorul deopotrivă în Esenin, Vadim Tudor și Coșbuc și reușește să fie și destul de personală, așa cum Țărani bătrâni este un admirabil poem cu sonuri păunesciene, dar care nu sunt deloc stridente, ci curioase și intrigante. Toamna este simbolul binecunoscut al trecerii anotimpurilor creatoare, generatoare și regeneratoare, vremea când se strâng frunzele și crengile uscate pentru ruguri care vor fi aprinse și făcute cenușă. E, deci, vremea când „tocmai s-au terminat greierii” (Pastel de toamnă), o fericită, inspirată și incitantă expresie poetică plină de plasticitate și conținut, așa cum „namila de greier” i-a apărut în cale poetului Rodian Drăgoi, ca un simbol al sfârșitului, al neputinței de a continua: „şi umbra mea e leoarcă de sudoare / spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag / aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru / o namilă de greier s-a aşezat în prag”.
Am să folosesc, ca o concluzie, versurile poetului despre poezia sa din poemul Coasa: „Eu mai scriu / duminica și-n sărbători / o anume poezie / cuminte și-nțeleaptă / semănând, sfâșietor, cu o fată bătrână/încă nenuntită / …uneori, seara, târziu / mai scriu un fel de poezie simetrică… / în care se amestecă substantivele / adjectivele, atributele, adverbele / …felurite poeme / brazde de iarbă / proapăt culcate”.