EXPERIENȚE ONIRICE ÎN PROZA RODICĂI DRAGOMIR

Rodica Dragomir vine dinspre poezie. Un teritoriu pe care l-a însemnat cu nouă pietre de hotar: Noapte și zi – 2001; La porțile timpului – 2003; Lumea copilăriei – 2005, 2014; Călcâiul lui Ahile – 2006; Ore fără memorie – 2008, 2015; Păstorind melci – 2010; …cu Pavel, pe drumul Damascului – 2013; Nomad prin lumină – 2015, Aritmetica întoarcerii – 2017 și Vinovat de iubire și vis, 2020. Rodul întâlnirii cu proza – o chemare mai veche, ce aștepta să-i vină vremea – este Labirintul, volum cuprinzând atât narațiuni elaborate cu ani în urmă, cât și lucrări scrise recent.
Laolaltă cu poemele din cărțile anterioare, textele pe care ni le oferă acum – Labirintul, Nucul, Ape adânci, Caii sălbatici, Vacanța de iarnă, Prietenie, Semn rău! și La punțile răsăritului – configurează un portret auctorial în permanentă de-finire, marcat de tensiuni ce resping așteptarea cuminte între lut și stele. „Piatra e vie”, avertizează poeta în Casa, „tresare sub / pașii mei grei”. Sau: „Tu trupul ți-l scuturi / de umbra-i subțire / ce te ține-nlănțuit / de lutul păgân” (Te istovesc pe rând). Marginile date sunt convertite de aceea în tot atâtea motive de stârnire a propriilor elanuri și de reconsiderare a grilei axiologice proprii.
Pentru Rodica Dragomir, implicit pentru instanțele sale narative ori lirice, scrisul – arta în genere, practicată și/sau degustată – limpezește construcția proprie, înlesnește dialogul cu vremile. Permite eliberarea, chiar și relativă, de aici și acum: „Cuvintele ne-nvățau veșnicia / pe cerul albastru din noi” (Ploi albe). Deloc facil – fiindcă presupune inițiere, metamorfoze ale sinelui, implică devieri, dezlegări de semne, suprimarea unor obstacole –, demersul scriptural este unul labirintic și solicită ființa cu toate ale ei.
Dintr-o atare perspectivă, povestirea ce deschide noul volum, împrumutându-i și titlul, se dovedește programatică. Protagonistul, cu nume predestinat: Ciprian George Iacobescu, acum profesor de teorie muzicală și pian la Liceul de Artă dintr-un orășel de munte, întruchipează creatorul cu o existență sinuoasă, condamnat – din cauza unui accident la schi, în timpul studiilor la Conservator – la o viață ce-i refuză împlinirea pe plan artistic. Avem de-a face, până în acest moment al firului epic, cu o realitate cotidiană ce nu promite prefaceri de excepție. Aflăm mai încolo că, de mic copil, Ciprian își urmărea mama – pianista Smaranda Iacobescu – interpretând diverse compoziții și că își dorea să devină el însuși „magicianul care să fure clapelor melodiile care-l încântau și-l tulburau”. Talentat și perseverent, preadolescentul de mai târziu se remarcă la concursurile școlare de profil și este tot mai cunoscut în lumea muzicii: „Își purta cu eleganță și seriozitate micul frac de concerte. Emana distincție și stăpânire de sine. Toți îi prevesteau un viitor strălucit, de pianist de clasă internațională”.
Retragerea ulterioară în acest orășel (intenționat nenumit de prozatoare, fiind un spațiu unde nu se întâmplă nimic) îi netezește într-o oarecare măsură trecerea de la gloria scenei la noul statut, însă condiția de acum i se pare banală, mult inferioară valorii sale ca artist. Devine depresiv și se izolează tot mai mult. Anxietățile se prelungesc în mediul nocturn, provocându-i experiențe onirice în care protagonistul (precum în alte creații epice ale Rodicăi Dragomir, unde visul, reveria nu dau peste cap rânduiala universului, ci stimulează colaborarea cu realul) caută semne lămuritoare. De pildă, se visează copil, alergând „singur” și „disperat” printr-un labirint din care e salvat în cele din urmă de o fetiță pe nume Lia. Alteori, retrăiește în somn episodul tragic din studenție.
Odată cu zilele de concediu, când Ciprian hoinărește prin locurile de la marginea orașului, indiciile din vis încep să capete concretețe („Am sentimentul ciudat că sunt așteptat”): labirintul se dovedește o pădure „de o frumusețe rănită”; la capătul lui descoperă un conac părăsit, uitat de timp. Aici o va întâlni pe Lia (corespondent al preafrumoasei adormite din basme), a cărei mamă fusese prietenă cu Smaranda Iacobescu. Este un fel de Ariadna care, ascultându-i povestea, îl ajută să se dezlege de trecut și să pună pace cu sine. Ciprian își dă seama acum, grație fetei („fire de luptătoare”), că labirintul este, de fapt, drumul întortocheat dinăuntrul său, că acolo sunt zăgăzuite răspunsurile la obsesiile proprii. Experimentează totodată puterea terapeutică a confesiunii („Am evitat mereu să discut cu cineva, să înfrunt durerea mărturisirii. Îmi spuneam că nimeni nu-și poate ocoli destinul… Poate nu destinul, ci întâmplarea a decis soarta mea. Cum să le deosebești? Am refuzat să înfrunt deschis nenorocirea mea, să o accept, preferând să mă ascund de oameni, de realitate, dar n-am reușit să mă vindec”) și descoperă fiorii iubirii.
Povestirea următoare, intitulată Nucul și publicată inițial în revista „Tribuna”, îl are în centru pe Moș Precup, un bărbat singuratic, obosit de existență, care își așteaptă liniștea de pe urmă: „Se refugiase în locul cel mai umbros al grădinii, sub nucul bătrân, scorburos, aplecat într-o rână. Îi era drag nu numai pentru răcoarea ce o găsea sub ramurile lui, dar considera că seamănă cu el, erau de-un leat”.
Cum prezentul nu îi mai oferă decât rareori clipe de bucurie, Precup se retrage în amintire și în visare, încercând să recupereze oameni și întâmplări care și-au pus amprenta asupra destinului său. Pendulările deliberate trecut-prezent îl despovărează de curgere, îi suplimentează timpul de trăit. Îi dau senzația că el însuși decide, recăpătându-și astfel puterile din tinerețe: „Se lăsa cufundat în ape adânci, tulburi, învolburate, spre a fi readus apoi în curgeri line, limpezi și odihnitoare. Timpul își pierdea adeseori dimensiunile reale, se dilata, se sincopa, se contorsiona, se repeta sau încremenea în aceleași tipare – se juca cu el ca un magician, îl supunea sau curgea după voia lui, ca acum”. Îl pregătesc totodată pentru marea trecere. Sunt stări și atitudini exploatate de Rodica Dragomir și în creația lirică: „Locuiesc de o vreme în vise, / în gesturi, surâsuri, mâhniri, / locuiesc în tăceri, în cuvinte / ce-și caută rostul în noi potriviri. / Mă ard – mă lepăd de ele / ca de negru păcat. / Le împrăștii – semințe-n neant, / pentru pasărea rară ce-așteaptă / ceasul spre zborul înalt” (Semințe-n neant).
Descinderile în trecut îi readuc înaintea ochilor imaginea Catiței, nevasta plecată de multă vreme din lumea celor vii. Chipeș, inteligent, adesea incomod pentru ceilalți din cauza ironiilor și a glumelor, Precup fusese un flăcău de care fetele se cam fereau. Catița a fost singura care i-a ținut piept, „lăsându-l fără replică”. „Năbădăioasă, încăpățânată, energică, iute la vorbă și la minte, a fost o provocare pentru el, nevasta care-i trebuia ca să poată realiza ceva durabil și care să-l poată și stăpâni.”
De cu totul altă factură sunt amintirile din vremea detenției în lagărul de la Stoienești. Bătrânul simte și acum în oase vântul ce „sufla dușmănos”, amplificând durerea „bandiților” din convoiul care se îndrepta spre Insula Mare a Brăilei. „Erau ca o turmă dusă la tăiere”, „doar ochii le străluceau […], stele tăvălite prin mocirla vremurilor” – sunt imagini terifiante, ce amintesc de interminabilele coloane de soldați din versurile de război ale lui Camil Petrescu. Alte pagini descriu încăperile în care dormeau deținuții (saivane pentru oi, în vremuri mai bune), evocă munca silnică la diguri ori înfierează comandanții care îi obligau să se îmbăieze în apa înghețată a Dunării.
Și detenția la Gherla, unde fusese închis deoarece refuzase să se înscrie în colectiv, îi bântuie nopțile, tulburându-i odihna cu urletele pușcăriașilor legați cu sârmă de o bancă de beton și zdrobiți cu ranga de fier… Relatările demască lucid tarele unei epoci, autoarea respingând intenționat orice mistificare, orice manipulare a adevărului și punând sub semnul întrebării ideea de Putere și ideologiile.
În finalul povestirii, Moș Precup se prăbușește, simbolic, lângă nucul răstignit de trăsnet.
Un sihastru este și Florin Pădureanu (din nou, un nume predestinat, eroul fiind inginer silvic) din povestirea Prietenie. Rămas văduv, acesta suportă tot mai greu singurătatea din apartamentul de bloc (Ionuț, fiul, plecase în Canada) și are frecvent coșmaruri, pe care încearcă să le descifreze. Într-una din zile, merge la cabana din pădure, însoțit de Lupu, un câine ciobănesc abandonat, pe care îl îngrijește de mai mulți ani. Petrecându-și noaptea în pădure (topos având multiple conotații), lui Florin i se pare că „vede” o nălucă ce-l îndeamnă să se apropie de ea. „Simți cum somnul îi dă târcoale. În noaptea străvezie, o răsuflare trecu ca un fior printre copacii din jurul cabanei. Ciudat. Se văzu, deși rămăsese în fotoliu, desprinzându-se de sine, ca într-o dedublare, și apropiindu-se de fereastră. Afară, o făptură învăluită-n giulgiuri cenușii, cu un păr lung, răvășit de vânt, își întindea mâini rămuroase spre chipul lui, cutremurându-l cu ochii care străluceau, sfâșiind întunericul, chemându-l parcă.” Semnificația misterioasei apariții iese la iveală în ziua următoare: inginerul face un infarct. Emoționează prietenia aparte dintre om și câine. Lupu aleargă în sat să ceară ajutor, iar după ce stăpânul e internat, îl așteaptă – cu același devotament cu care fusese el însuși îngrijit – la ușa spitalului.
Narațiunea Ape adânci debutează într-o toamnă târzie. Mihai Iovan, de treizeci de ani, călătorește cu autobuzul dinspre satul natal, Costișa, către orașul în care locuiește. Camera de filmat a naratorului trece în revistă peisajul, văduvit acum de „lanurile de grâu aprinse de soare” și de „limpezimea verde-odihnitoare a grădinilor”, după care se îndreaptă către ceilalți călători, mai toți „măcinați de gânduri, obosiți, parcă n-ar fi trecut prin duminică”. Până aici, nimic senzațional. Doar o transmisiune directă, cu efect de real, surprinzând mișcări, gânduri și replici posibile într-un mijloc de transport.
Punctul forte al povestirii îl constituie visul tânărului (o întâmplare din copilărie, cu bunicul său, care, pentru a-și ține promisiunea făcută de ziua nepotului – prinderea monstrului apelor –, este tras în adâncuri de peștele uriaș), succedat pe nesimțite de un accident rutier. La spital, o jună asistentă, cu sufletul și mintea hrănite de lecturi, se îndrăgostește de Mihai (iată, din nou, o întâlnire hotărâtoare, pe linia celei din Labirintul), miracolul iubirii readucându-l la viață.
Providențială se dovedește și povestea de dragoste dintre cei doi protagoniști ai narațiunii Vacanța de iarnă (scrise la persoana întâi), însă de data aceasta ea nu izbutește să învingă moartea. Invitată de colegi într-o escapadă la munte, naratoarea, o profesoară de 26 de ani, merge împreună cu Mircea, prietenul ei. Paginile în care e devoalată „beția dăruirii” aduc în prim-plan imagini de o rară delicatețe, recognoscibile și în lirica de dragoste a Rodicăi Dragomir. Împlinirea erotică este însă curmată la scurt timp, deoarece tânărul va fi prins într-o avalanșă, împlinindu-se astfel un mai vechi coșmar al personajului feminin. Moartea lui reprezintă tributul plătit de eroină pentru inițierea în tainele trupului îndrăgostit și în frumusețea ireală a munților înzăpeziți: „Sufletul lui Mircea a rămas pulverizat în frumusețea albă și rece ca să-i dea suflare și ființă din ființa lui. Eu, ca într-un ritual sacru și crud, am plătit jertfa inițierii. Muntele își luase răsplata pentru ce-mi dăruise în aceste zile. Într-un timp atât de scurt am trăit și extaz, și agonie. Mă simțeam pustiită, ofilită, golită de viață”.
În Caii sălbatici, proză apărută și în paginile revistei „Nord Literar”, cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în Pădurea Letea din Delta Dunării. Marin, flăcău iubitor de primejdie și de aventură, acum student la Oxford, vine acasă, la Sulina, să-și petreacă vacanța. Sunt inserate în continuare tot felul de informații despre istoricul, populația și geografia Sulinei, panseuri cu privire la maturizare și la necesitatea creării unor amintiri comune, sunt reproduse conversații obișnuite, pe teme cotidiene, între membrii familiei lui Marin – adică tot atâtea stratageme prin care prozatoarea tergiversează episodul-cheie, stârnind și mai mult curiozitatea cititorului.
Obsesia de a vedea caii sălbatici (nu insistăm aici asupra întregului cortegiu de semnificații: voluptate, sublimarea impulsului, eleganță, putere, sexualitate, inițiere ș.a.m.d.) se pregătește să prindă viață abia pe la jumătatea textului. Tânărul, dotat cu cele necesare unei expediții, decide să hoinărească o vreme în Pădurea Letea, urmând a fi găzduit în casa unui pescar din satul vecin. Încăpățânarea cu care împinge deoparte atâtea preocupări specifice vârstei amintește de eroul lui Vasile Voiculescu din povestirea Lostrița, care – în orgoliul de a prinde viu peștele vrăjit – „nu și-a mai îngăduit zi-noapte hodină […]. Vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta scorburile, ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, trăia numai pe prunduri și în apă”.
După ce Marin ajunge în rezervație, firul epic e întrerupt de un episod oniric: băiatul visează apropiindu-se de el un armăsar negru cu stea în frunte, ce poartă pe spinare o tânără de o frumusețe stranie. Obsedat de această imagine, personajul revine aici mai multe zile la rând. În cea de-a treia, când flăcăul ațipește (intervenție naratorială ce poate fi lesne omisă de cititorul neatent), Zefir – căci așa botezase mânzul – se apropie, păscând, tot mai mult de tânăr. Îi miroase și îi linge mâna, apoi se lasă mângâiat pe bot, pentru a-l îmbia în cele din urmă să îl însoțească în inima pădurii.
Trena pe care o lasă finalul povestirii amplifică misterul, permițând lectorului (încă nepregătit, în acest început de secol XXI, pentru ieșirea definitivă din mit) să mai profite câteva clipe de realitatea propusă de autoare și de personajele sale de hârtie: „Nici cal, nici călăreț nu mai fură văzuți sau găsiți. Parcă nici nu ar fi existat vreodată. O ramură din desișuri mai păstră, o vreme, ca un standard, o fâșie din cămașa călărețului bântuit de visul său”.
Motivul cailor îl regăsim și în textul ce încheie volumul și care poartă subtitlul Poemul mării. Redactată la persoana întâi, sub forma unei confesiuni, această scriere îi permite poetei Rodica Dragomir să se desfășoare cu mai multă dezinvoltură („Cu ochi dilatați și flămânzi, priveam pierdută depărtările, până când pământul și orizontul se suprapuneau într-o singură, pură linie. Cerul se închidea cu firul pleoapei peste ape, într-o superbă îmbrățișare. Privirea mea, pierzându-și orizontul, se întorcea în sine”). Scheletul epic, ascuns în fundal, reprezintă doar pretextul rememorării și al comentariului.
Marea, cu mișcările sale repetitive și cu simbolistica ei dominată de antinomii, îi stârnește naratoarei gânduri și trăiri complexe, diferite de cele pe care i le provocase câmpia (care o „deprima” și o făcea să se simtă „neocrotită”). Întinderea nesfârșită de ape o îndeamnă să-și depășească propriile limite, să se deschidă cu încredere tainelor existenței: „Iubeam marea fiindcă îmi dădea un puternic sentiment de libertate. Îmi trezea setea de viață, dorul de nemărginire”; „Mă stimula, era mister, farmec, fascinație”. Spațiu al metamorfozelor continue, marea îi reamintește că viața și moartea lucrează împreună, că ființa se hrănește deopotrivă din real și din imaginar: „Deodată, am văzut, departe, în lungul plajei, cai albi, cu coame fluturând, / străbătând, fantomatic, nisipuri, ce, blând, / le-năbușă galopul, / pe care-l auzeam, în tropot, / în inima mea, dispărând apoi, pe neașteptate, așa cum au apărut. Realitate sau iluzie? Nici nu mai știam. Orice-ar fi fost, era trăire și bucurie!”.
Textul intitulat Semn rău! surprinde o zi din viața Elvirei – femeie recent pensionată –, cu insistență asupra monologului interior și a trăirilor eroinei. Deși s-a eliberat de povara serviciului și nu are familie de care să se ocupe, Elvira nu mai agreează singurătatea: „Prea multă libertate începuse să fie obositoare”. Nici călătoriile de una singură nu o mai încântă. Ar vrea să împărtășească ceea ce vede și simte cu cineva apropiat. În acest context emoțional, îl cunoaște pe Andrei, cu care se va împrieteni. În ceea ce privește denumirea povestirii și corelația cu textul, lăsăm dezlegarea în seama cititorului. Reținem (ca fiind izbutită) scena care încheie narațiunea, inspirată – mărturisește scriitoarea – dintr-o întâmplare adevărată.
Cuprinzând și discrete inserții biografice, volumul Labirintul dezvăluie așadar o altă dimensiune a personalității artistice a Rodicăi Dragomir. Propune totodată o lume despre care suntem convinși că autoarea mai are multe să ne mărturisească.