Poetului dispărut
În memoria lui Vasile Sav
Din urechea ta muzicală se iveşte o floare, un melc
în sfârşit ai ajuns asemenea regilor.
Tu eşti oare stăpânul
Piatra, pulberea, cârtiţa?
Prin ceaţa ce-mi intră în haine, în ochi îţi strig resemnat
se lasă seara, prietene, în Sfântul Augustin
în stanţele scandate de tine într-o cârciumă
se-ntunecă în Enneadele lui Plotin.
Dar tu cu braţele pline de lauri, de mirt,
de împărătească trufie
taci îndelung ori poate
nu mai vrei să-mi răspunzi.
Poate umilul nostru grai latin din Răsărit
stâlcit de neciopliţii plugari, de netrebnici oieri
tu, cenzorul Domnului, refuzi să-l înţelegi.
Doar frunza cea verde domneşte aici
mai puternică decât o mie de regi.
Flautistul
Printre hălci de carne
trece flautistul
cu o umbrelă neagră în mână
mâhnit că lucrurile înserează
prea departe de esenţa lor
Pe câmp
tovarăşul tău de singurătate,
popândăul,
pândeşte
pliscul enorm al lunii
roşie, tulbure
scormonind
în surpătura dealului
Plopul
Plopul mătură praful aurifer al lunii.
Lămpașul aprins din mâna unei femei
Îmi luminează vârsta și visele.
Umbra sperietorii
Dansează în câmpul cu maci.
Greierii cântă netulburați
Ești încă un tânăr bărbat.
Taciturn ca pietrele râului, taci.
Lumină de seară
Și noi am stat îndelung lângă o apă gălbuie
Pe care plutea un pitic
în lumina scăzută a serii
Și noi am plâns amarnic și nu știm prea bine de ce.
Să treci prin foc, mă povățuia frumusețea
Să treci prin cenușă, mă sfătuia focul din vatră
Nu degeaba ai pierdut o mie de trenuri
Nu degeaba ai ratat atâtea apusuri de soare.
Femeia care te-a părăsit nu demult
A ajuns bogata proprietară a unei măcelării
în timp ce orașul își închide pe rând bibliotecile, distileriile și templele.
Însă, vai mie, atât de târziu am aflat:
Cu prietenii nu poți să împarți sărăcia,
Ci doar femeile frumoase și vinul.
Ca ieri am primit o misivă
Cu tot soiul de învățături din partea teiului înflorit de curând.
Dar noi, palizi îndrăgostiți,
rămânem goi și rușinați în fața lui
ca Adam și Eva mutați în paradisul improvizat din garsoniera închiriată.
Dar mucegaiul și ceața ne-au asigurat că dacă nu avem copii
e bună și o păpușă de cârpe
pierdută de o fetiță oarbă în ploaie.
Însă nici ăsta nu e motiv de întristare
La urma urmei, fericirea dă lăstari doar în grădinile altora.
E limpede că și alții mai breji au umblat pe la școlile cele înalte ale Melancoliei
Dar nu au învins nici tristețea, nici moartea.
În zadar îți cauți prin zgomotoasele târguri coroana de spini
Printre salcâmii de la marginea cimitirului
Un bătrân cerșetor mi-a mărturisit într-o seară
„Mă bate gândul că s-ar putea scrie o carte întreagă
despre nefericitele perechi ce se roagă pentru fertilitate
lângă un lemn sfințit, lângă un perete de marmură neagră”.
Și atunci fără regret ne-am adus aminte că și noi
am stat în genunchi lângă un rug
oho, atât de patetici
și am rostit solemne versete lângă o apă gălbuie
pe care plutea un pitic înecat
mai ales în lumina de seară
și amarnic am plâns, nu știm prea bine de ce.
În gura neagră
stau în gura neagră a tunelului
şi aştept răbdător trecerea trenului de noapte.
acum pe scările casei mele
se înghesuie toţi traducătorii din limbile moarte.
atenţie domnilor
le strig mecanicilor adormiţi din locomotivă
poetul e fragil ca hârtia în dinţii flăcărilor
poetul e dur ca diamantul în gura tiranilor.
Golul din piept
Unica mea stăruinţă a fost răsplătită
Am plâns îndelung în locul cuvintelor
Izgonite din dicţionare.
Până acum, nu am ştiut cine sunt.
M-am mulţumit doar să privesc peste mlaştini cum luna
Îţi desenează chipul de femeie
Cu mâna mea fremătând între coapsele tale
De femeie stearpă, fără copii.
Unica mea străduinţă a fost răsplătită
Am rămas cu tine pe o piatră
Pe malul fluviului
Şi mi-am închipuit că suntem doi peşti
zbenguindu-se-n valuri.
Pentru seara cu lună în care te aştept
M-am întors în pielea unui bărbat fericit
Cu sânii ei sporovăindu-mi în golul din piept.
Cămașa
Mi-am scos cămaşa albastră
cu tot cu piele
şi-am aşezat-o în curte
pe o bucată de sârmă întinsă
între doi tei.
Acum aştept răbdător ca luna
să se ivească din ea către seară
un inorog
sau măcar umbra unei femei.
Surâsul tău
Surâsul tău
ce-abia îţi arată albul dinţilor
îmi aminteşte un anotimp
în care mărul
dintr-o grădină părăsită a oraşului
a fost castelul şi bucătăria mea.
Eram un student sărac pe atunci
fericit doar privind
la capătul străzii
cum se iveşte părul tău
strălucitor
ca o mină de aur
deschisă în lumina amiezii.
Lumina ochilor tăi
Lumina ochilor tăi îndepărtaţi îmi vorbeşte din umbră
de sub abajurul albastru al veiozei.
Îmi închipui că surâsul tău
capricios ca marea
e acum doar o scară pe care urcă luna.
Tăcerea ta se umple de stele
de zborul catifelat al unor păsări nocturne
de foşnet de elitre, de cărăbuşi, de necunoscute miresme.
Stau mut, ca o piatră
pe o terasă de piatră întunecată
ascultând straniul ritual al vântului
pe acoperişurile de tablă ale periferiei
istorisind despre tinereţea
ce dansează nebunatică
goală şi despletită
pe o plajă îndepărtată.
În întuneric
ca floarea de soare
se întoarce inima mea înspre tine.
Septembrie
Septembrie dă pașapoarte păsărilor pentru plecare
norii gonesc ca o herghelie de cai pe deasupra orașului
Evul Mediu ruginește pe acoperișul de tablă al bisericii
în care se oficiază o nuntă.
Tânăra văduvă nu mai dă niciun semn de viață
mă mulțumesc să constat că merele de peste gard
au un luciu asemănător rujului de pe buzele ei.
Iau lecții de resemnare de la pietrele din gardul cimitirului
de la șopârla verzuie ce face plajă pe un mușuroi
în spatele pâlcului de plopi
ce stau înșirați ca niște ucenici ai vântului.
Doar peste câteva clipe capricioasa ploaie
cu mâini de copilă caută monede de argint
în părul și în barba mea
de proaspăt pensionar.
Poezia și stelele
Poezia şi stelele
nu sunt cotate la bursă.
Se crapă de ziuă
Dumnezeu cară plictisit
luna şi stelele ofilite în magazie.
Dar eu, netrebnicul tău grămătic
ce să fac, Doamne, îţi strig
cu aceste semne,
cu aceste şiruri negre,
ce ies din mine ca un roi de furnici.