Now Reading
Ion CRISTOFOR

Poetului dispărut

 

În memoria lui Vasile Sav

Din urechea ta muzicală se iveşte o floare, un melc

în sfârşit ai ajuns asemenea regilor.

 

Tu eşti oare stăpânul

Piatra, pulberea, cârtiţa?

 

Prin ceaţa ce-mi intră în haine, în ochi îţi strig resemnat

se lasă seara, prietene, în Sfântul Augustin

în stanţele scandate de tine într-o cârciumă

se-ntunecă în Enneadele lui Plotin.

 

Dar tu cu braţele pline de lauri, de mirt,

de împărătească trufie

taci îndelung ori poate

nu mai vrei să-mi răspunzi.

 

Poate umilul nostru grai latin din Răsărit

stâlcit de neciopliţii plugari, de netrebnici oieri 

tu, cenzorul Domnului, refuzi să-l înţelegi.

 

Doar frunza cea verde domneşte aici

mai puternică decât o mie de regi.

 

Flautistul

Printre hălci de carne

trece flautistul

cu o umbrelă neagră în mână

mâhnit că lucrurile înserează

prea departe de esenţa lor

 

Pe câmp

tovarăşul tău de singurătate,

popândăul,

pândeşte

pliscul enorm al lunii

 

roşie, tulbure

scormonind

în surpătura dealului

 

Plopul

Plopul mătură praful aurifer al lunii.

 

Lămpașul aprins din mâna unei femei

Îmi luminează vârsta și visele.

 

Umbra sperietorii

Dansează în câmpul cu maci.

 

Greierii cântă netulburați

Ești încă un tânăr bărbat.

Taciturn ca pietrele râului, taci.

 

Lumină de seară

Și noi am stat îndelung lângă o apă gălbuie

Pe care plutea un pitic

în lumina scăzută a serii

Și noi am plâns amarnic și nu știm prea bine de ce.

 

Să treci prin foc, mă povățuia frumusețea

Să treci prin cenușă, mă sfătuia focul din vatră

Nu degeaba ai pierdut o mie de trenuri

Nu degeaba ai ratat atâtea apusuri de soare.

 

Femeia care te-a părăsit nu demult

A ajuns bogata proprietară a unei măcelării

în timp ce orașul își închide pe rând bibliotecile, distileriile și templele.

 

Însă, vai mie, atât de târziu am aflat:

Cu prietenii nu poți să împarți sărăcia,

Ci doar femeile frumoase și vinul.

 

Ca ieri am primit o misivă

Cu tot soiul de învățături din partea teiului înflorit de curând.

 

Dar noi, palizi îndrăgostiți,

rămânem goi și rușinați în fața lui

ca Adam și Eva mutați în paradisul improvizat din garsoniera închiriată.

 

Dar mucegaiul și ceața ne-au asigurat că dacă nu avem copii

e bună și o păpușă de cârpe

pierdută de o fetiță oarbă în ploaie.

Însă nici ăsta nu e motiv de întristare

La urma urmei, fericirea dă lăstari doar în grădinile altora.

E limpede că și alții mai breji au umblat pe la școlile cele înalte ale Melancoliei

Dar nu au învins nici tristețea, nici moartea.

În zadar îți cauți prin zgomotoasele târguri coroana de spini

Printre salcâmii de la marginea cimitirului

 

Un bătrân cerșetor mi-a mărturisit într-o seară

„Mă bate gândul că s-ar putea scrie o carte întreagă

despre nefericitele perechi ce se roagă pentru fertilitate

lângă un lemn sfințit, lângă un perete de marmură neagră”.

 

Și atunci fără regret ne-am adus aminte că și noi

am stat în genunchi lângă un rug

oho, atât de patetici

și am rostit solemne versete lângă o apă gălbuie

pe care plutea un pitic înecat

 

mai ales în lumina de seară

și amarnic am plâns, nu știm prea bine de ce.

 

În gura neagră

stau în gura neagră a tunelului

şi aştept răbdător trecerea trenului de noapte.

 

acum pe scările casei mele

se înghesuie toţi traducătorii din limbile moarte.

 

atenţie domnilor

le strig mecanicilor adormiţi din locomotivă

poetul e fragil ca hârtia în dinţii flăcărilor

poetul e dur ca diamantul în gura tiranilor.

 

Golul din piept

Unica mea stăruinţă a fost răsplătită

Am plâns îndelung în locul cuvintelor

Izgonite din dicţionare.

 

Până acum, nu am ştiut cine sunt.

M-am mulţumit doar să privesc peste mlaştini cum luna

Îţi desenează chipul de femeie

Cu mâna mea fremătând între coapsele tale

De femeie stearpă, fără copii.

 

Unica mea străduinţă a fost răsplătită

Am rămas cu tine pe o piatră

Pe malul fluviului

Şi mi-am închipuit că suntem doi peşti

zbenguindu-se-n valuri.

 

Pentru seara cu lună în care te aştept

M-am întors în pielea unui bărbat fericit

Cu sânii ei sporovăindu-mi în golul din piept.

 

Cămașa 

Mi-am scos cămaşa albastră

cu tot cu piele

şi-am aşezat-o în curte

pe o bucată de sârmă întinsă

între doi tei.

Acum aştept răbdător ca luna

să se ivească din ea către seară

un inorog

sau măcar umbra unei femei.

 

Surâsul tău

Surâsul tău

ce-abia îţi arată albul dinţilor

îmi aminteşte un anotimp

în care mărul

dintr-o grădină părăsită a oraşului

a fost castelul şi bucătăria mea.

 

Eram un student sărac pe atunci

fericit doar privind

la capătul străzii

cum se iveşte părul tău

strălucitor

ca o mină de aur

deschisă în lumina amiezii.

 

Lumina ochilor tăi

Lumina ochilor tăi îndepărtaţi îmi vorbeşte din umbră

de sub abajurul albastru al veiozei.

Îmi închipui că surâsul tău

capricios ca marea

e acum doar o scară pe care urcă luna.

 

Tăcerea ta se umple de stele

de zborul catifelat al unor păsări nocturne

de foşnet de elitre, de cărăbuşi, de necunoscute miresme.

 

Stau mut, ca o piatră

pe o terasă de piatră întunecată

ascultând straniul ritual al vântului

pe acoperişurile de tablă ale periferiei

istorisind despre tinereţea

ce dansează nebunatică

goală şi despletită

pe o plajă îndepărtată.

 

În întuneric

ca floarea de soare

se întoarce inima mea înspre tine.

 

Septembrie

Septembrie dă pașapoarte păsărilor pentru plecare

norii gonesc ca o herghelie de cai pe deasupra orașului

Evul Mediu ruginește pe acoperișul de tablă al bisericii

în care se oficiază o nuntă.

 

Tânăra văduvă nu mai dă niciun semn de viață

mă mulțumesc să constat că merele de peste gard

au un luciu asemănător rujului de pe buzele ei.

 

Iau lecții de resemnare de la pietrele din gardul cimitirului

de la șopârla verzuie ce face plajă pe un mușuroi

în spatele pâlcului de plopi

ce stau înșirați ca niște ucenici ai vântului.

 

Doar peste câteva clipe capricioasa ploaie

cu mâini de copilă caută monede de argint

în părul și în barba mea

de proaspăt pensionar.

 

Poezia și stelele

Poezia şi stelele

nu sunt cotate la bursă.

Se crapă de ziuă

Dumnezeu cară plictisit

luna şi stelele ofilite în magazie.

Dar eu, netrebnicul tău grămătic

ce să fac, Doamne, îţi strig

cu aceste semne,

cu aceste şiruri negre,

ce ies din mine ca un roi de furnici.

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2019 Nord Literar.

Scroll To Top