Nu e deloc necesar să te raportezi la cercetările ei în domeniile, nu întotdeauna agreabile, ale semanticii, hermeneuticii sau semioticii pentru a descoperi în poezia Rodicăi Marian vocea unitară, egală, neechivocă a celui obișnuit cu ariditatea conceptelor. O dovedește cu prisosință antologia apărută de curând în colecția O sută și una de poezii a Editurii Academiei. Nu știm cât din selecție se datorează poetei și cât antologatorului și prefațatoruliui (admirabilul critic, istoric literar și prozator Mircea Tomuș). De obicei, antologiile de genul acesta nu se fac fără implicarea autorului; doar cele postume au șansa neamestecului și privilegiul „obiectivității”. Altfel spus, abia atunci se transformă dintr-o preferință personală (ascuțit subiectivă) în una de receptare detașată de context.
Ceea ce e sigur e că Rodica Marian nu e o poetă monocordă, ci una care-și respectă structura și își urmează intuițiile. Ele sunt cele ale unei sceptice retractile, ale unei singuratice ce simte nevoia nu doar a unei persoane apropiate și de încredere (mama, iubitul), ci și a unei mulțimi, pe cât de fără chip, pe atât de indispensabile. Doar astfel putem explica pasiunea (patima, aproape) pentru călătorii în locuri adesea exotice și foarte îndepărtate, dar cu reverberații culturale precise și urme poetice îmbogățitoare. Deoarece, într-adevăr, călătoria și reflexia ei în conștiința poetică par a fi toposul principal al poeziei din antologie, cel de-al doilea fiind introspecția și căutarea de sine. Finalitatea e cvasiidentică, dar din punct de vedere „formal” ele sunt diferite: primele au un soi de detașare retorică, proprie călătoriei la „lumina zilei”, celelalte au o tendință spre complicare și abstractizare, cu o mai accentuată (deliberată) notă prozaică. Tiparul lor e Cuib de lăstuni, în care cele două modalități (exterioară și interioară) își alternează accentele („De acolo, de sus, văd liziera pădurii de-argint / cum tremură ca salcia lui Montezuma, (…) acolo, sus, mă năpădește – catifelat – mirosul / scorușelor coapte, la început de toamnă”). În plus, călătoria „exterioară” e, în general, inițiatică, aducătoare de liniște sufletească, de împăcare cu neliniștile și presimțirile; cea „interioară” e un respiro, „o imperceptibilă pauză ce miroase trecător a miracol” (Duhul lămpii) sau o prelungire a visului, asemenea celei ce evocă umbra unei iubiri tragice păstrată în „carapacea fără-nceput / a memoriei, cea cu inima nemiloasă”. Dar puntea dintre ele e fragilă și nu e nimic nefiresc ca, în destule cazuri, inspirația și instinctul poetic să nu se supună acestei împărțiri convenționale. Sentimentul zădărniciei, al unei fortuna labilis, irepresibile și devastatoare, e fie subînțeles, fie exprimat fără echivoc: „Toate trec, toate se duc / Dragostea rămâne-n trup”. Moartea e, de altfel, o prezență permanentă, dar nu o obsesie (mama, bărbatul iubit; mormintele oamenilor celebri: Confucius, Hafez etc.). Ea e o ghicitoare în destinele celor plecați pentru totdeauna („singură moartea știe despre ei ceva”; „ca un abur luminat și vag cunoscut”), e întâmpinată cu rezervă senină, dar i se percep tulburătoarea identitate și pecetea definitivă (Apropiere de necunoscut). Notele optimiste nu lipsesc („Mai cred în soarta care-mi urmărește pașii” – Moartea pe trotuar), însă umbra morții e pretutindeni.
E limpede că poezia Rodicăi Marian nu e întotdeauna a unei lucide raționale și detașate, ci a unei pasionale sentimentale. Nevoită să aleagă între lumea congenerilor și lumea neînsuflețită („liber să aleg între persoane și lucruri”), alege o iluzie, o abstracțiune, cel mult o stare de spirit: libertatea! Iar opțiunea nu e doar existențială, ci și poetică. Tot astfel, feminitatea, ca proprietate imanentă a ființei sale, dar și izvor al harului poetic, este omniprezentă. Realitățile înlocuiesc sau îndepărtează măștile, iar acestea din urmă ascund tot mai puțin: „scheletul lor e lăcuit cu răcoare”, „un pumnal înfigându-se în oase” (Autoportret). Că e vorba despre iubire, despre tristețe, despre copilărie, despre elanuri juvenile sau „singurătăți”, cel mai bine o prinde postura sincerității necenzurate, cea în care sensul nu e obturat de obsesia tropilor, și sentimentul respiră liber, hrănindu-se din el însuși, precum în aceste Semne nerăbdătoare: „Sunt și zile în care suferința / E un jad ivoriu, mult cizelat / Și miroase frumos, a curat, / Ca noaptea…”, sau ca în Ploaia care aduce spirite: „Plouă atât de mărunt încât străzile cred / Că au nimerit într-o icoană lipită
pe-alocuri (…) Iartă-ne, Doamne, uită-ne, Doamne, / Până când totul va fi o ploaie măruntă.”
La urma urmei, viața e totdeauna învingătoare, adecvarea, suprapunerea, identificarea acesteia cu viața proprie nu sunt doar o iluzie, ci o imposibilitate: „Cuvântul meu, / Ca orice cuvânt, / Pare să știe mai mult decât mine, (…) Și-așa, fără cuvinte întregi, / Fără somn și iubire, / Poemul n-are habar / Ce-i aceea o viață de om” (Dispensă pentru identificare).
Îngemănare firească și convingătoare între asprimile din Subterane și clopote (2001) și fragilitățile din Ferma de fluturi, O sută și una de poezii au Chipul și asemănarea dintotdeauna ale poeziei Rodicăi Marian.