„dacă îţi lipseşte o lacrimă,
fără de care trupul este mormânt,
şi zilele fără rost,
înseamnă că din tine a plecat îngerul,
sau n-a fost” (Încremenire)
Poeţii sunt un altfel de neam. Ei nu au steme, blazon. Au diploma suferinţei, cu peceţile lacrimei. Acest document le conferă o nobleţe care nu se pretează la nesărata fală. Gheorghe Mihai Bârlea şi-a susţinut, prin cărţile lui dintâi (Lasă-te prădat şi Din penumbră), doldora de tulburate elegii, disertaţia pentru diploma menţionată. Eu, în calitate de prieten şi cititor şi emul, i-am acordat calificativul summa cum laude pentru: excepţională profunzime, fermecată rostire, asumare a vulnerabilităţii poetice sine qua non, tandra curtenire a cititorului. Intensitatea acestor două cărţi, de care am ştiut pe măsură ce se scriau poem cu poem, mi-a blocat o vreme accesul la volumele de maturitate ale poetului: Ceremonia clipei şi Umbra lucrurilor. Văzându-l, în plus, atât de cufundat în multiplele sale alte alese preocupări, la aniversarea vârstei sale de șaizeci de ani am scris: „Sper să mai găsească răgazul pentru poezie. De scris, ştiu că scrie. Doar că nu i se pot garanta mari împliniri printre poeţi, el fiind doldora de oameni”.
Ci, nu a fost să fie! Aceste Sigilii de sare reprezintă o mare împlinire a poetului Bârlea, o carte cu altitudine spirituală, a responsabilităţii de sine şi de lume, într-o retorică măsurată, uşor pedagogică (e vorba, totuşi, de un profesor). Sensibilitatea poetului, pe partea luminoasă de această dată, şi mesajul său sunt una, rodesc, aşa cum s-a observat, într-un fel de Îndreptar de frumuseţe morală.
A întregului fiinţei, pe toate dimensiunile ei, plenar. Rezonanţele „acordului“ cu cosmosul, cu natura, cu „lumea”, pe care le percepe poetul, mă duc cu gândul la stoicism. Doar că, în cartea de faţă, răul este considerat un impas trecător, de depăşit, nu o parte a „armoniei universale”. Tragicul însuşi poate fi îmblânzit, omul fiind în mod natural bun, luminos, menit fericirii, un agent al biruinţei Iubirii. Foarte convingător poetic… Şi nu numai?
Parabolele fericirii se intitulează primul ciclu al cărţii. Ştiam la ce „parabole” lucrează Mihai. Pentru că el trăieşte din împărtăşirea cu prietenii, este modul său de viaţă. Şi aveam emoţii. Când concluzionezi, îndemni, oficiezi, pledezi pentru mari Adevăruri, e uşor să devii excesiv de grav, să cazi în grandilocvenţă, sentenţiozitate, moralizar – antipoetice toate. Devine greu să rămâi poet. Lui Gh. M. Bârlea însă îi reuşeşte acest exerciţiu de adecvare la forma poetică – menţine taina, distribuie în rol principal metafora, chiar dacă una biblic-parabolică, struneşte solemnitatea prozodică, pune surdină persuasiunii. Astfel, împlinirile şi dumiririle poetului ni se înfăţişează simple, fundamentale, clare. Ideologia cărţii, una de factură religioasă, pledoaria pentru iubire, rodire, dăruire, înţelegere este scăldată în frumuseţea poemelor şi în aceea, celestă, a persoanelor evocate. Nimic propovăduitor. Mai mult, pentru ca lucrurile să fie clare, poeticitatea este intensificată în ciclurile următoare – Ispitiri, Refugii în memorie, bijuterie cu bijuterie… O înţelepciune doldora de poezie.
Semnificativă mi-a părut inserarea printre Sigilii a unor poeme din primele volume ale poetului – Arderi, Seara. Semn că poetica actuală a autorului a fost preliminată încă de atunci. Sau că ele erau necesare, urmând a fi convertite în „Îndreptarul” de faţă?
*Gheorghe Mihai Bârlea, Sigilii de sare, Ed. Limes, 2019 (prefaţă: Ana Bantoş, postfaţă: Mircea Petean, colecţia Magister, coordonator: Mircea Petean, coperta: Oana Stepan)