Tăceri se-ascund în neunde.
Un clopot mai bate departe.
Pe-un drum părăsit,
Don Quijote se-ntoarce,
învins, din lupta spre care
îl poartă mereu
un vis nenuntit.
Luna lumina şi-o cerne
să-i dea un sărut,
răsplată
că nu renunţă la vis.
Mai sunt, oare,
mori de vânt în picioare
sau ultima l-a învins
pe Cavalerul Tristei Figuri?
Se-aud, în noapte,
cum curg, în cercuri,
sinistre ţipete de buhă.
În piaţa din burg, se ridică
un eșafod pentru cei
vinovaţi de iubire şi vis.
Unde-i mulţimea s-aplaude?
Ferestre rămân nedeschise
în ziduri ce par părăsite.
Şi îngerii-au fugit parcă
din rai şi stau
cu feţe ascunse.
Se vor întreba, poate miraţi,
unde este poetul, unde e visătorul
sau dacă eşafodul e ridicat
doar pentr-o idee
ce-şi caută,-n lume, un nume.
Pe tabla de şah a istoriei
a mai rămas cineva
să-şi rostească cuvântul,
să creadă în iubire şi vis?
Opriţi, opriţi execuţia!
Şi astăzi vremelnici stăpâni
se tem de puterea
ce zace în vis şi cuvânt.
Umbre
Tăceri împietrite,
de care se frâng razele lunii,
stau pavăză nopţii.
Pe malul pustiu, doar eu,
visătorul, în dureroasă căutare
şi niciodată mântuire.
În noaptea rănită
de scurte luciri,
ochiul îmi stă atârnat
de zborul unei păsări
cu-o aripă în cer,
cu alta tăind
un val ucigaş,
ce umbra i-o fură
în al mării mormânt.
În larg,
fantoma unei corăbii,
de noapte-nghiţită treptat,
purtând călători
pentr-un sabat
al umbrelor fără de chip.
Mă simt şi eu chemată
de umbra-mi răsturnată
pe-un val întunecat
la „cina cea de taină” a umbrelor
în nelumit hotar,
în care timpul a-ngheţat
şi niciun gând,
şi niciun dor
nu te mai caută.
În zori, ploi verzi mă spală
de oboseala valpurgicului ceas
din noaptea plină de fiori.
Şi-am început să-mi caut umbra.
Cuminte, stătea adâncită-n nisip,
de ieri, în aşteptarea
întrupării mute.
Prea mult…
În golul ce mă-nvăluie –
mantie rece a nopţii nebune –
urmele paşilor ce nu m-au dus nicăieri,
strigătul, fără ecou, al singurătăţii,
durerea a tot ce a rămas neîntâmplat,
curgerea neauzită a clipelor ca
fuga sângelui prin vene,
foşnetul bănuit al nisipurilor din
depărtatele pustiuri ce parcă
s-au mutat în mine,
fiorul de-a fi doar umbra unei siluete
pierdută-n noaptea depărtării,
cuvintele nespuse încă, stârnind
tristeţea paginilor goale
şi aripile adunate ce zac în mine,
sunt multe, prea multe trăiri
pentru o noapte de biată
insomnie!
Pasăre mută
Aş vrea vestalele
să-mi ţină viu focul
în templul ce zace în mine.
Cu visul, cu iubirea l-aprind
mai mereu, dar flacăra lui, uneori,
se stinge sub fulgi
de cenuşă,
ce zboară-n risipă
odată cu gândul –
pasăre mută.
Şi sufletul mi-l simt pustiu –
deşertul nelumirii
şi paşii mi se-afundă, grei,
în mişcătoarele nisipuri.
Aş vrea să fiu sub pomul interzis,
să-nfrunt porunca sfântă,
să-ntind, ca Eva, mâna spre
mărul cu care șarpele mă-mbie,
ca flacăra din suflet să-mi renască,
să mi se umple iar ulciorul
şi să plătesc
porunca încălcată
cu truda
celui ce cuvântă.
Avânturi de zbor
O pasăre şi-a mutat zborul în mine,
dăruindu-mi tot cerul ei.
Sub umerii nopţii a poposit îngerul.
Fluturi cu zbor de mătase
îmi fâlfâie-n suflet,
când ploi de stele
mă ţintuiesc în lumină.
Nepăsătoare, pietrele îşi adâncesc
tăcerea în lucrarea de veacuri.
Cine le mai ştie povestea
în avânturi de zbor şi lumină,
de iubire şi vis?
Doar trupul îşi mai poartă osânda
înscrisă în curgeri de timp,
măsurate în sunet
grav de pendulă,
ce ţese plasa anotimpurilor,
ce-,n repetarea lor,
mă-nlănţuie perfid.
Drumuri
Drumuri,
pe care, cândva, le-am străbătut
fără bătaia sfântă-a inimii,
mă cheamă înapoi
ca să le dăruiesc
trăirea mea întreagă,
căci clipele pierdute
fără focul sacru
sunt fructele necoapte
pe ramurile pomului
sortit spre împlinire.
Mă răsucesc pe trupul timpului,
agale, s-apuc să mă hrănesc
cu mult, mult soare.
Şi căuta-voi margini
de izvoare. Aici, voi auzi,
în susurul de viaţă,
cum crapă zorii şi preschimbă
noaptea-n dimineaţă
şi-mi înlesnesc încă un pas
pe drumul de lumină,
uitând cum azi prea repede
devine mâine.
Dar fiecare zi, ce creşte-n mine,
mă-nvaţă
să trec cu gândul dincolo
de ceas de cumpănă
şi-albastrul ochilor
să mi se contopească
cu înaltul
şi astfel să înving a timpului osândă,
căci altui început
nu-mi va fi dat să îi măsor
lungimea anilor.
Aceleaşi doruri
Din pântecele beznei se naşte
ziua-mbujorată.
Ningea tăcerea purtând în ea
aroma unei lumi
de început.
De pe malul înalt, mă cheamă,
în adâncuri de oglinzi,
ochiuri aprinse de ape.
Farmecul clipei alungă
gându-n necuvânt.
Zările îndepărtate curg,
în mii culori,
spre ziua altor împliniri.
Simt rădăcinile, ce zac în mine,
hrănite de aceleaşi doruri vii,
ce, azi, ne poartă mai departe.
Din tată-n fiu,
aceeaşi flacără ne arde.