Numele îmi este Noapte înstelată, iar adresa, Muzeul de Artă Modernă din New York. Mamă mi-a fost talentul, iar tată, suferința creatorului meu, a lui Vincent van Gogh.
În ziua în care m-am născut, totul a decurs normal. M-am născut fără nimic: m-am născut goală, fără vreo însușire care să îmi strige numele, fără ceva original, nemaivăzut. M-am născut albă și pură, ca prima zăpadă ce se așterne în luna decembrie. M-am născut fără însemnătate, fără a avea pe cineva pe care să-l preocupe existența mea, dar am știut un lucru: m-am născut cu potențialul uriaș al unei opere de artă și cu scopul de a deveni una.
Când am fost aleasă, poate a fost la întâmplare, din voia lui Dumnezeu. Poate că am fost la fel de normală, de albă și de promițătoare ca toți ceilalți. Dar poate și acest gând mă consolează adesea, când văd pe atâția care îmi seamănă și care au ajuns deja undeva sus, pe culmile gloriei, poate că el, Vincent, venise exact după mine. Poate că el știa că pe mine mă va alege, poate că știa ce voi deveni, ce mă aștepta. Iar acea alegere a fost, pentru mine, ca o explozie de lumină: am simțit că zece mii de stele dansează în jurul meu. Am simțit că plutesc în lumină, că ea mă înconjoară și îmi șoptește lin. Atunci am realizat, mângâiată încurajator de soarele pe care prea puțin îl cunoșteam, că atunci a început totul. M-am gândit: „Acum se dezlănțuie menirea mea și-mi prinde viață destinul”.
Ah, și prin câte am trecut în micul atelier al lui Vincent! Nu ar putea descrie lucrurile pe care
le-am simțit nici cuvintele celui mai talentat poet, nici notele muzicale scrise pe portative de aur și cântate de îngeri și nici culorile cele mai vii și cele mai rare, așternute pe pânză de cel mai talentat artist! Mă cufundam jalnic în dezamăgire și deznădejde de fiecare dată când eram uitată într-un colț umbrit, unde lumina prea rar pătrundea, de fiecare dată când el alegea altă pânză să-i găzduiască o operă pe care o puteam, la fel de bine, expune eu. Astfel am suferit eu, în goliciunea-mi dureroasă. Așa a fost ascensiunea mea amânată tot mai mult, tot mai mult…
Până într-o noapte. Pentru toți locuitorii din Saint Remy de Provence, era probabil o noapte oarecare. Căldura verii era încă dogoritoare după lăsarea întunericului și moleșeala se simțea în aerul din orășelul modest. Dar aici, în micuțul atelier al lui Vincent Van Gogh, nu reușise să ajungă toropeala nopții de vară. Luna strălucea divin, argintul ei căzând asupra mea. Venus, mai strălucitoare ca oricând, ispitea spre melancolie, spre reverie pe toți cei ce îi cădeau sub farmece și o priveau prea mult. „Ce putere are o simplă planetă, un simplu punct strălucitor asupra oamenilor”, m-am gândit.
L-am văzut agitat, inspirație și idei citindu-i-se pe chip. L-am văzut frământându-se ca un leu închis în cușcă; un întreg ocean era închis într-un trup omenesc – o crudă nedreptate pe care încă o condamn. I-am văzut în ochi dorința și amintirile ce au stat prea mult în umbră în inima sa. În acel moment, am știut că așteptarea și dezamăgirile s-au terminat: urma să îmi primesc sufletul.
Momentul culminant: prima atingere a pensulei. Fiori m-au asaltat complet, m-au debusolat. Încă o mie au urmat-o. Și apoi încă o mie. Pot spune că erau ca un roi de fluturi multicolori, zburând grațios în jurul meu. Atingerile pensulei erau, pentru mine, ca niște mângâieri: le îmbrățișam, mă lăsam în voia lor, ca o frunză în bătaia vântului. Le lăsam să mă schimbe, cu fiecare tușă scurtă, hotărâtă, ce trasa un drum albatru – venele, galben – carnea sau negru – sentimentele. Sclipirea din ochii lui mă întărâta, îmi hrănea iluzia faimei ce simțeam că mă așteaptă, că mi-e rezervată.
Și, Doamne, cât de frumoasă am devenit! Ah, cu câtă plăcere mă gândesc! El m-a creat din sufletul, din inima sa, la fel de mult ca și din minte! Două mâini divine de artist m-au binecuvântat. Orașul acesta modest, săracul, pălește în comparație cu cerul magnific al nopții, mai strălucitor și mai viu decât orice zi. Unsprezece stele dansează parcă, înconjurate de globuri de lumină albe și galbene, ca și perechile îndrăgostite în sala uriașă de bal. Luceafărul strălucește ca un soare, răspândind lumina peste tot în jurul lui, iar luna, împărăteasă a peisajului fantastic, tronează în colțul din dreapta sus, veghind asupra tuturor cu razele-i orbitoare. Tot ce e omenesc e întunecat, negru, căci așa se simte el între oameni – ei nu îl înțeleg. Dar cosmosul o face, îi înțelege toate suferințele și îi oferă dulcea alinare de care are nevoie. Vincent mi-a dăruit un chiparos, unul falnic și înalt, ce străpunge cerul și se înalță grandios – poarta de evadare, poarta care îl duce pe el departe, dintre casele mici, înghesuite și întunecoase, între aștri luminoși și mari, ca și sufletul lui torturat. Vincent se pierde între valurile lăptoase ale cerului, în miile de nuanțe de albastru cu care m-a creat pe mine, și visează, și speră… Cât de frumoasă am devenit! Cât de frumoasă m-a făcut el! Mi-a încredințat ce are el mai de preț: m-a pictat după asemănarea sufletului său.
Eram gata. Eram eu. În sfârșit, după toată așteptarea, după durerile și frustrările ce m-au măcinat atât de mult timp, sunt eu! Dar… ceva nu este bine. Eu sunt eu, dar acum el nu mai este el. A dispărut sclipirea aceea din ochii săi albaștri, albaștri ca și cerul într-o zi senină de primăvară. Unde s-a dus sclipirea? Oare mi-a dăruit-o mie, oare a ascuns-o într-una din stelele mele? Din păcate, sclipirea este încă acolo, doar că nu mai este acolo pentru mine. Iar oceanul, oceanul ce putea învinge întregi popoare și munți, și dureri? Oceanul ce a fost cu cruzime închis într-o inimă omenească, doar pentru că a lui Vincent e cea mai mare, cea mai pură? El unde este? Oceanul a dispărut, și-a pierdut toate valurile dăruindu-mi-le mie. Și nu mă mai întărâtă nimeni și nimic să fiu o capodoperă, să fiu tot ceea ce nu a mai fost vreodată văzut. Într-o singură clipă, după ce el însuși mi-a dat aripi, mi le-a și retezat. Dar de ce?
Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte. Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață? Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este: Cine, în lumea asta, sunt eu?. Cine oare sunt eu pentru el, pentru Vincent? M-a creat cu atât de multă iscusință, cu atât de multă dorință! Iar apoi m-a dat complet uitării, cuprins de idei mai noi, mai atrăgătoare. Dar înțeleg acum: el m-a creat ca pe o oglindă a sufletului său. Iar sufletul îi este atât de frumos! Dar el nu asta vede. El vede în propriul lui suflet ceea ce îi spun toți ceilalți. El se vede ca un simplu nimeni, dar eu, eu știu că Vincent este ca și lumina între cârtițe: există și este superbă, cu toate că nimeni nu o vede. Dar el nu înțelege încă! Și astfel, am rămas doar eu: fără potențialul în care credeam cu atâta hotărâre și fără gloria, fără coroanele de laur la care visam cu atâta patimă!
Vincent continuă să creeze. Și creează lucruri atât de frumoase! Pictează zile, pictează nopți, pictează flori, câmpii, dealuri și stele, se pictează pe sine… și oceanul a revenit. Îi simt din nou valurile furioase, briza puternică atunci când se plimbă prin atelierul strâmt. Sclipirea aceea din ochii săi însă este tot mai rară. Totuși, îl însoțește, dezvăluindu-i mereu frumusețea ce se ascunde în cele mai banale priveliști. La început, credeam că el dăruiește fiecăreia dintre picturile sale o fărâmă din ea, o fărâmă din acea lumină care îl călăuzește spre a ne forma. Dar acum înțeleg că nu este așa: fiecare dintre noi, fie că este un buchet de floarea-soarelui, o noapte înstelată sau un lan de grâu, fiecare dintre picturile sale consolidează acea lumină, îi dă tot mai multă putere.
***
Ah, Vincent, ce s-a întâmplat cu tine? De ce m-ai abandonat, de ce ți-ai abandonat toată arta, de ce ți-ai abandonat oceanul și sclipirea?
Ai plecat într-o zi. Eu te urmăream cuminte, umil, de la locul meu. Am așteptat atât de mult să te întorci! În liniște, am urmărit cum soarele dansa cu norii pe bolta cerească un vals superb. L-am privit pictând cerul cu cele mai frumoase, mai vibrante nuanțe roșii și trandafirii pe care le-am văzut în viața mea. Mi-a amintit de tine: mereu ai pictat cu culori exuberante. Până și mie mi-ai dăruit culori la care nu aș fi visat înainte să te întâlnesc – un cer de noapte mai luminos decât cel al zilei. Mi-a trecut apoi prin minte că probabil priveai același soare artist, același cer transformat în artă și că te-ai așezat undeva, într-un loc retras, liniștit, și că ai început să creezi. Deja îmi imaginam cerul de culoarea petalelor de bujor capturat pe una din pânzele tale, deja îți vedeam mâinile mișcându-se ager ca o felină și privirea concentrată ca a unui lup. Dar, vai, cât de tare m-am înșelat! Tu ți-ai dorit și ai reușit să te alături stelelor, să străluceșți printre ele!
Acum s-au scurs anii, au trecut prea mulți ca să îi mai număr. Primăverile au trecut peste mine fără ca tu să pictezi irișii, iar verile s-au dus, fără ca tu să apari vreodată dintre lanurile de floarea-soarelui. Lumea s-a schimbat enorm! Oamenii arată diferit, vorbesc diferit, gândesc diferit… cred că te-ai fi simțit bine aici! Sau, mai bine spus, acum. Toată lumea te iubește atât de mult! Toți oamenii îți cunosc numele și ți-l rostesc cu o durere groaznică în glas, când mă privesc. Și îți cunosc povestea, suferința!
Iar eu, eu și tot ce ai creat tu, nu ai idee cât de faimoase am devenit! Toate picturile tale sunt arhicunoscute! Tu ne-ai creat, ție îți datorăm totul! Tu ne-ai creat, iar noi nu am putut să te salvăm, dar îți promit, Vincent, că facem altceva: îți păstrăm amintirea vie pe veci. Tu m-ai făcut pe mine și m-ai numit Noapte înstelată, iar eu, ca răsplată, te fac pe tine nemuritor prin propria-ți artă.
(Clasa a IX-a A,
Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare,
profesor îndrumător: Janina Friedrich)