Now Reading
GHEORGHE PITUȚ ȘI SENTIMENTUL CULTURII

Desigur că un poet se citește înainte de toate pentru poezia lui. Dar nu se poate ignora restul creației, fie că e vorba de proză, critică sau eseistică. Pentru cei care doresc să-l cunoască pe Gheorghe Pituț, în intimitatea lui, acest lucru este aproape obligatoriu, deoarece poetul a fost și jurnalist activ, urmărind cu atenție viața literară, creația poetică a confraților săi și ceea ce cultura română, în ampla ei desfășurare zilnică, aducea sub privirile dornice de noutate ale scriitorului. Lucrând în redacțiile unor reviste literare, Pituț se număra printre cei care consemnau fenomenul literar, îl disecau și îl comentau, ajutându-l să rămână mereu cantonat în zona fertilă a unui spațiu literar cutreierat de rodnice aluviuni și sugestii constructive. Ca om, era prietenos și disponibil la dialog, iar întâlnirile cu el însemnau pentru noi, cei din provincie, oaze binecuvântate de schimburi de idei, de informații, de referințe culturale utile. Consumate la redacțiile revistelor „România literară” și „Viața românească” sau la Casa Scriitorilor, ele aveau aerul unor revederi întotdeauna dorite, al unor episoade soldate cu invitația de a colabora la revistă sau la almanahurile ingenioase pe care el le proiecta. Era un om dintr-o bucată, franc, devotat, pilduitor. Un adevărat om de cultură, care se străduia să fie la zi cu tot ceea ce se întâmpla pe plan cultural, să nu ignore participarea la un concert sau la o expoziție de pictură. Cultura lui era solidă și provenea înainte de toate din epoca studiilor liceale și universitare a numeroaselor lecturi proprii, care l-au adus în preajma unei întâlniri permanente cu tradiția și cu contemporaneitatea, așa cum se poate vedea din cuprinsul celor două volume de eseuri și comentarii literare ale sale, Locuri și oameni, scriitori și parabole (Cartea Românească, 1982) și Culoarea visului (România Press, 2003). Volumele au un sumar bogat de recapitulări și popasuri în preajma marilor creatori de poezie, de întâlniri cu confrații poeți sau de trimiteri la evenimente literare sau culturale care l-au marcat. Una dintre acestea se referă la vechiul locaș de cultură bihorean, Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde tradiția învățării limbii latine era una dintre caracteristicile acestei școli, de pe băncile căreia au ieșit numeroși umaniști și scriitori. Liceul beiușean tocmai împlinise 150 de ani de la întemeiere, când pana sa a consemnat evenimentul, scriind: „După Blaj, Beiușul a fost considerat în timpul sutei XIX și până după Primul Război Mondial drept suflet și inimă a culturii române din Transilvania”. Numeroasele generații care au absolvit aici au umplut comunele și satele Bihorului, Sătmarului, Sălajului, Aradului și Banatului cu absolvenți inimoși, cu dascăli și preoți care au pus umărul la cultivarea satelor, la pregătirea lor pentru Marea Unire. Învățământul clasic era aici atât de vestit, încât „un absolvent de la Beiuș știa atâta latină, cât nu știe azi un profesor și această bună stare a învățăturii n-a fost legată numai de secolul trecut, ci a continuat până după al Doilea Război Mondial”. Cât privește nevoia de cultură, el credea în Instituția scrisului ca un element de obligativitate pentru cel care se simte chemat să-și aștearnă producția intelectuală, deoarece „creatorul de literatură trăiește în mijlocul relațiilor sociale și dacă e adevărat că este influențat de acestea, nu-i mai puțin adevărat că opera lui influențează la rândul ei conștiințele”. Ea trebuie să fie scrisă astfel încât „oglindirea artistică să aibă putere de exemplu pentru conștiința majorității oamenilor”. Nu degeaba a așezat această tabletă la începutul volumului său Locuri și oameni, scriitori și parabole. Volumul ni-l recomandă pe poet drept un adevărat degustător de literatură și un observator atent al noutăților din spațiul literar, în interiorul căruia își durează propria tablă de valori, prin incursiuni periodice în creația poetică reprezentată de clasicii Eminescu, Coșbuc, Goga, Arghezi, Bacovia, Phlippide, fără a lăsa la o parte volumele contemporanilor săi, Tomozei, Turcea, Alboiu, Mircea Ciobanu, Mircea Micu, Radu Ulmeanu, Ion Gheorghe, Anghel Dumbrăveanu, Ion Horea, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Dan Laurențiu etc., iar dintre prozatori, Sadoveanu, Lăncrănjan, Fulga, Fănuș Neagu și mulți alții.
Remarcabile la el sunt spiritul iscoditor, dorința de a trece dincolo de faptele comune, prin apelul la ediții și culegeri făcute de specialiști, cum sunt cele ale lui Perpessicius în cazul lui Eminescu. Pentru Gheorghe Pituț începutul tuturor lucrurilor, acel alfa și omega nu este decât Eminescu, poetul astral al versului românesc, fără de care literatura noastră n-ar fi putut exista. Popasul în preajma lui îi aduce poetului sentimentul venerației: „Structura, strălucirea și inefabilul operei sale sunt de neatins, de aceea nu trebuie să obosim niciodată a-l celebra”. Poetul salută apariția seriei de Opere, stăruie asupra prozei și a publicisticii de la „Timpul”, afirmând că, de la un moment dat înainte, direcția programului politic al conservatorilor era dat tocmai de articolele eminesciene. Eminescu își depășea cu mult colegii de partid prin analiza minuțioasă a condițiilor sociale din societatea românească, luând atitudine împotriva păturilor superpuse și făcând elogiul muncii și al țăranului, singura clasă productivă pe care se baza eșafodajul social. Răul cel mare era sărăcia, pe care a pus-o pe seama conducerii politice proaste. Din această cauză a pledat pentru publicarea integrală a operei, văzând în creația acestuia un îndreptar de care trebuie să ținem seama. Pe plan poetic îi găsește continuatori în Goga și Arghezi, poeți care definesc alte spații sufletești ale nației, printr-o strălucire demiurgică venind din ritmul eminescian. Verbul inițiatic, logosul armonios al cuvântului este cel care îl fascinează și adeseori se oprește asupra lui pentru că e convins că măiestria literară e o chestiune de limbă. De aceea, stilistica frazei sau ingeniozitatea prozodică face parte din aprecierea sa critică. Este și cazul lui Sadoveanu: „Limba scrisă de Sadoveanu, spune el, este ca o lumină atât de concretă și grea, încât nu mai poate fi ștearsă, după apariția ei, niciodată din realitatea noastră; fiind o expresie diferită a prezentului, ea comunică nebănuit de adânc cu el, neidentificându-se cu graiul cronicăresc; ea este de o ființă cu istoria și evenimentele cele mai verosimile din cronici; de cele mai multe ori, ea se aplică descrierii lumii cu atâta artă, încât pare mai degrabă substanță decât expresie a scrierii”.
Un loc important în scrutarea timpului istoric în care trăiește îl reprezintă legătura intimă cu poeții generației sale, asupra cărora se pronunță în cunoștință de cauză, citindu-le volumele și căutând în opera lor semnele noutății și ale originalității pe care ei o aduc. Astfel, Ion Gheorghe este „marele cântăreț al unei lumi străvechi ale cărei valori de aur se pierd”, Ioan Alexandru își clădește poezia pe viziunile patriei eterne a poporului nostru, „sublimări ale dramatismului, bucuriei durerii și sfințeniei vieții eroilor și mulțimilor”; Daniel Turcea îl impresionează prin „muzica dulce, nebănuită a limbii române, cum iarăși numai la Eminescu am auzit”; Dan Laurențiu reușește prin viziune să încorporeze lirismul chiar în „domeniul arid al ideii pure”; Nichita este „Poetul genial și Omul fără pereche”, „simbolul curajului și frumuseții care nu admite replică”. Desigur vom găsi între textele sale multe altele închinate unor colegi de breaslă și de generație, unora din numeroșii prozatori care au făcut cerul literaturii mai suportabil și mai limpede. Nu vom mai stărui asupra acestor texte îmbelșugate în metafore și în caracterizări pline de har, deoarece popasurile sale eseistice antrenează o mare masă de sentimente, scene, decupaje peisagistice, cugetări, parabole, legate de călătoriile sau rememorările poetului. Ele sunt pagini de mare reverie artistică, momente de viață, clipe de meditație. Am situa în rândul acestora paginile despre Țara Bihorului, Țara Maramureșului, despre munte, pădure, mare, peștera timpului, Avram Iancu, Munții Apuseni, Micul Prinț, ploaia de culori în rândul operelor de artă care-l fascinează și care l-au cucerit pentru totdeauna. Pituț este un admirabil peisagist, un îndrăgostit de lucruri eterne și esențiale chiar dacă nu de puține ori își pleacă privirea și asupra celor din preajmă. Nu ocolește nici pictura bună, nici sculptura care eternizează și nici monumentele naturii care trebuie mereu redescoperite. Între acestea din urmă așază Munții Apuseni, cei care îi ocroteau satul natal de zăpezi, furtuni și alte intemperii nedorite. „Muntele pe care-l vedeam seară de seară adormind în cer mi-a părut totdeauna un uriaș paznic, un scut universal, dăruit anume pentru a feri de vânturile mari și de iernile care se prăbușeau deasupra lui, astfel că zăpada, neaua copilăriei, rareori trecea de un metru pe dealul meu, iar vara furtunile galopau tot spre munte, deoarece acolo temeliile de granit și de arbori erau pregătite să primească și tunete și trăsnete de orice intensitate (…) În copilărie, Muntele era negru de verde, materia lui densă mă atrăgea printr-un fel de gravitate orizontală, chiar în vis când zburam, traversându-l de atâtea ori ca printr-un tunel luminat, zborul mă ridica lin pe cel mai înalt pisc, beat de înălțimi și răcoare cerească” (Acasă, muntele). Nu altceva simte el despre pădurea ocrotitoare din preajmă, despre care scrie pagini tulburătoare în Din lumea pădurii, elogiind ținutul plin de taină al unei lumi virginale cutreierate de numeroase surprize animaliere, cum ar fi povestea cu căprioara care-i veghea somnul: „Într-un costum de culoarea pădurii adormisem de cu seară pe un morman de frunze uscate lângă un izvor, astfel că picioarele mi-ajungeau până aproape de prundul pe care se revărsa o limbă de apă subțire ca o sprânceană. Când m-am trezit în zori o căprioară stătea în fața mea în genunchi; era toată un tremur și n-am reținut nici imaginea trupului ei diafan, nici a picioarelor subțiri ca niște trestii muiate la capete într-un clei de abanos, decât capul întors spre mine cu doi ochi mari (de o blândețe insuportabilă), care creșteau neîncetat până n-am mai văzut decât un singur ochi și brusc s-a făcut iarăși noapte” ( În lumea pădurii).
Asemenea interpolări în textul unor articole critice vin să adauge un plus de culoare și sevă narativă în mijlocul unor construcții cu valoare justificativă ținând de registrul convențiilor literare. Mare stilist și pasionat degustător de finețuri literare, el sadovenizează adeseori, se lasă prins în plasa fermecată a fanteziei spre a crea pretexte pentru mici istorisiri, fabule, parabole, incizii sufletești. Sunt mici nuclee de proză adevărată, scurte scăpărări de proiecții de gând, care însoțesc textul critic cu oaze desfătătoare de descărcări metaforice, dispuse precum ochiurile de apă într-un deșert arzător. Privirea le caută și dorința de respiro le oferă capacitatea pulsatorie de reîmprospătare și refacere a privirii ațintite prea strâns spre centrul cercului de țintă. Demn de relevat e și modul în care încurajează pe tinerii debutanți, cum se oprește asupra mișcării artistice din provincie, pe care o integrează fluxului național. Între producțiile editoriale care îi atrag atenția se numără și Calendarul Maramureșului, sculptura lui Mihai Olos sau poezia lui Radu Ulmeanu. Volumul Patinoar al acestuia din urmă este comentat sub titlul generos de Căutarea luminii, văzând în el „concretețea realului animat de manifestări demoniace”, experimentând „îndelung și neștiut așa cum unii arbori înfloresc superb în păduri neumblate”. Calificând volumul acestuia ca un „strălucit debut poetic”, Gheorghe Pituț își dovedește harul diagnozei și al profeției literare, precum un călător misterios în pădurea de metafore a poeziei.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2019 Nord Literar.

Scroll To Top