Ovidiu PECICAN
PREOCUPĂRI INTERBELICE
DE ISTORIA FILOSOFIEI ROMÂNEȘTI
În legătură cu „preistoria” paginilor de față este de observat că încă din 1933 Mircea Eliade exclama, aproape de încheierea eseului În Spania și la noi – inclus în volumul Insula lui Euthanasius (1943): „Ce frumos «Comentariu la Legenda Meșterului Manole» s-ar putea scrie! Ce frumoasă istorie filosofică a culturii românești, de la Miorița la Vasile Pârvan!…”1. Eliade și-a urmat primul gând: eseul său despre Legenda Meșterului Manole a fost scris și s-a tipărit peste un deceniu, în 1943. În schimb, istoria filosofică a culturii noastre se mai lasă încă așteptată, iar cel ce o aducea în discuție nu o mai poate face…
Peste mai puțin de un deceniu de la prima apariție a eseului menționat, în anii dictaturii antonesciene și ai angajării României în războiul antisovietic, s-a înregistrat cea dintâi tentativă de concepere a unei sinteze de filosofia istoriei românești2. În 29 septembrie 1941, aflat la Lisabona, Mircea Eliade, care avea treizeci și patru de ani, scria în jurnalul lui: „îmi trece prin cap gândul de a compune, în românește, o carte de filozofie a istoriei românești; carte scrisă de un nespecialist, dar nu lipsită de interes”3. Peste două săptămâni, în 9 octombrie 1941, el nota în același loc: „Contrastul între ceea ce aș face și ceea ce sunt nevoit să fac e tragicomic. Reinaldo dos Santos4, bunăoară, mi-a propus să scriu o filozofie a istoriei românești în colecția în care el o va scrie pe a Portugaliei, Marañon5 pe a Spaniei și fiul lui Charles Richet6 pe a Franței”7. Jumătate de an mai târziu, în jurnalul – paralel – dedicat unuia dintre proiectele lui de roman neduse vreodată la capăt, Eliade revenea la idee: „…trebuie să mă apuc imediat de o carte asupra filozofiei istoriei românești, de publicat în portugheză, comandată pentru 15 iulie [1942]. Asta înseamnă încă o vară pierdută pentru roman”8. Din nefericire însă, proiectul a fost definitiv abandonat, nemaivenind vorba despre el cu vreun alt prilej9. Faptul se datorează, pesemne, și circumstanței că, în acel moment, pe piața de carte românească abia exista proiectul unei istorii generale a filosofiei românești așa cum îl desenase și îl realiza, de mai bine de un deceniu, Nicolae Bagdasar10. În condițiile absenței din bibliografie a unei sinteze de filosofie națională comprehensibilă, nu este de mirare că a decupa doar domeniul filosofiei istoriei era mult mai dificil, dacă nu aproape imposibil. Abandonul eliadesc a venit ca de la sine…
Tot cam pe atunci, Institutul Român din Berlin îi solicita lui Constantin Noica o Istorie a filozofiei românești. Autorul se confesa că: „Am socotit… că o istorie a vieții spirituale românești e mai interesantă în ea însăși, calificându-se în orice caz mai bine în ochii străinătății de cum ar face-o, deocamdată cel puțin, o istorie a filozofiei românești”11. El se gândea, așadar, la o lucrare concepută în parametrii menționați în 1933 de Mircea Eliade: istorie filosofică a culturii românești.
Din păcate, proiectul unei Contribuții la o istorie a vieții spirituale românești s-a dovedit prea amplu și prea temerar pentru autor. Drept urmare, cartea Pagini despre sufletul românesc, publicată în 1944, a fost nucleul dus la bun sfârșit al proiectatei sinteze asumate, pentru completarea căreia trebuiau însă scrise și texte care nu au mai apucat să fie articulate12. Fără a fi fost cu adevărat vorba despre un proiect de sinteză istorică pe seama filosofiei românești a istoriei, placheta noiciană – cam selectivă și succintă – nu era nici străină de acest orizont.
Chiar dacă în acest domeniu exista deja sinteza colectivă coordonată de Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei moderne, inițiată în 1927, dar completată cu alte patru volume editate anual între 1938 și 1941, ea nu reprezenta decât o primă tentativă de anvergură pentru privirea ansamblului activității filosofice semnificative de până atunci în țara noastră. Rămâne simptomatic că tocmai în anii dictaturii regale Bagdasar a reluat și a dus mai departe mai vechiul demers colectiv coordonat de el pe seama filosofiei românești, o adevărată priză de conștiință a statutului și a performanțelor filosofice autohtone. Rămân bine cunoscute apetența și sprijinul acordat de Carol al II-lea dezvoltării culturii din țara noastră. Ampla retrospectivă a lui N. Bagdasar a răspuns, în plan filosofic, acestui context favorabil, satisfăcând așteptările românești din domeniu cum și cât se putea. Față de acest reper însă vocea lui Noica întruchipa glasul generației tinere, într-un moment când elitele ei erau angajate pe frontul de răsărit sau erau întemnițate, datorită adeziunii lor legionare, de regimul generalului Ion Antonescu.
Note:
1. Mircea Eliade,În Spania și la noi, înInsula lui Euthanasius, București, Ed. Humanitas, 2004, p. 297.
2. Anterior, într-o scrisoare expediată în 19 aprilie 1935 din Chiriac-Vlașca, unde era casa lui părintească, profesorului Nicolae Bagdasar, Constantin Noica nota că Societatea Română de Filosofie„deși lipsită de mijloace și, desigur, nu perfectă, reprezintă totuși unica manifestare filosofică de oarecare preț, într-o țară unde filosofia se reduce la câteva facultăți și câțiva profesori” [Vezi Nicolae Scurtu,Însemnări despre tânărul Noica, în „Convorbiri literare”, an CXLVIII, nr. 5 (221), mai 2014, p. 73]. Excesivă, ținând seama de faptul că gânditorii români interbelici se aflau în plină activitate, judecata tânărului Noica dă seama nu doar despre viziunea lui rigoristă și exigentă asupra stadiului dezvoltării domeniului în România acelor timpuri, ci și de caracterul, oarecum marginal și insolit, al creației filosofice majore și originale românești pentru unul dintre cărturarii formați tocmai în spiritul cultivării ei.
3. Ibidem, p. 139. Notație datată 29 septembrie 1942.
4. Reinaldo dos Santos (1880-1970) a fost medic, scriitor și istoric al artei portughez.
5. Gregorio Marañón y Posadillo (1887-1960) a fost medic, om de știință, filosof, istoric, umanist spaniol. A fost socotit unul dintre cei mai străluciți intelectuali spanioli din sec. al XX-lea.
6. Charles Richet (1850-1935) a fost un expert francez în fiziologie și un pionier al imunologiei. Probabil că Eliade este aici pradă unui lapsus calami.
7. Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, I, ed. de Sorin Alexandrescu, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 108.
8 Mircea Eliade, Jurnalul romanului «Viață nouă», în Jurnalul portughez…, ed. cit., p. 399. Notație din 20 mai 1942, Lisabona.
9. Aluziv, el revine, totuși, în discuție. Vezi Mircea Eliade, Europa, Asia, America…, II: I – P, ed. de Mircea Handoca, București, Ed. Humanitas, 2004,
p. 355, scrisoarea către Constantin Noica trimisă din Lisabona, în 26 aprilie 1942: „Voiam să-ți scriu o seamă de propuneri pentru o acțiune de refacere a prestigiului neamului nostru și o anumită «propagandă» științifică și culturală, pe care cred că suntem obligați și, mai ales, avem posibilitatea s-o facem”.
10. Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei moderne. I: 1927; II: 1938; III: 1939; IV: 1940; V: 1941. O prefațare consistentă a proiectului realizase revista „Ideea europeană” (1919-1928, cu întreruperi), organizând, cu începere din 1920, un ciclu de conferințe consacrate „fie personalităților, cu predilecție filosofice, care au inaugurat un curent de gândire, fie orientărilor fundamentale din filosofie” (Petre Dan coord., Personalități și curente filosofice, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 9).
Florin Colonaș, Scrisoare de dragoste de la Mircea Eliade către Petre Țuțea, în „Observator cultural”, nr. 471 (729), 3-9 iulie 2014, p. 15, reproduce scrisoarea trimisă de Mircea Eliade din Lisabona, în 26 decembrie 1941, prietenului Petre Țuțea, unde un fragment poate oferi o explicație suplimentară a abordării proiectului: „Îmi pare rău că nu-ți pot vesti, de astă dată, nicio operă sfârșită. Am început mai multe, dar întâmplările m-au împiedicat până acum să trimit în țară un manuscris complet. Era și greu, de altfel. Rămâne Viața Nouă, urmarea, ca să zic așa, a prietenilor tăi, Huliganii, va avea 3-4000 de pagini, și nu am scris decât a zecea parte, adică un volum de 3-400 pagini dese.// Am început o carte oarecum gravă, zisă Camoens, încercare de filozofie a culturilor maritime. Doar începută. Mai înaintată se află o a treia carte,Salazar și contra-revoluția în Portugalia. Îmi plac lucrurile cu «contra» – și sper că va fi gata în vreo două luni. Nici nu-ți închipui ce bibliotecă de memorii și monografii istorice am cetit, cu puternicele mele dioptrii, pentru pregătirea acestei cărți. Documentarea feroce, până la imbecilizarea finală, a fost pasiunea mea. Pentru o pagină, citesc uneori trei volume. Nu uita, totuși, că micul volum va fi semnat Mircea Eliade, nu Emil Ludwig, nici Stefan Țvaig (se pare că suntem siliți să românizăm cu orice preț). […] În orice caz, nu știu cât voiu mai rămâne pe aici. Cinstit cum sunt, nu vreau să plec înainte de a termina cele câteva cărți despre Portugalia – și în nici un caz înainte de a face numele României firesc ca al soarelui”. Deși menținea, deci, în prim-planul activității lui, propaganda proromânească peste hotare, Eliade se vedea deocamdată foarte prins în proiectul major al romanului Viața nouăși în acela al elaborării cărților despre Portugalia.
11. Constantin Noica, Prefață, înPagini despre sufletul românesc, București, Ed. Humanitas, 2008, p. 5. Nicolae Scurtu,Însemnări despre tânărul Noica, în loc. cit., p. 74: „nu cred că la vârsta mea se pot face bune lucrări de popularizare”, credea Noica în urmă cu patru ani (în scrisoarea către N. Bagdasar trimisă din Sinaia în 25 decembrie 1936). Cu toate acestea, invitat prin adresă oficială de C. Rădulescu-Motru să colaboreze la proiectul continuării Istoriei filosofiei moderne, Noica accepa să o facă (vezi N. Scurtu, loc. cit., p. 75, scrisoarea către N. Bagdasar trimisă din Sinaia în 9 noiembrie 1939), semn că în cei trei ani trecuți de la momentul mai sus menționat atitudinea filosofului se schimbase ori că socotea, de-acum, că vârsta la care ajunsese depășea stadiul uceniciei.
12. Marta Petreu, Un istoric al filosofiei românești, în „Apostrof”, an VIII, nr. 1-2 (80-81), 1997, p. 8, reface contextul și semnificația scurtului volum de tinerețe al lui C. Noica: „În ciuda statutului intelectual precar pe care îl avea, la sfârșitul deceniului patru – începutul deceniului cinci există, totuși, semne clare că filosofia și-a creat propria conștiință critică de sine. Ca dovadă, apare a doua istorie a domeniului (a doua, deoarece, cronologic, întâietatea îi aparține lui Marin Ștefănescu, cu Filosofia românească, 1922, carte însă ratată), datorită lui N. Bagdasar: Istoria filosofiei românești, 1940. Reușitei incontestabile a lui N. Bagdasar îi urmează, la scurt timp, două mici sinteze parțiale: volumul lui Noica, Pagini despre sufletul românesc, 1944, reprezentând frânturi dintr-o proiectată și nerealizată «istorie a filosofiei românești» pentru străinătate, apoi lucrarea, partizană, a lui Lucrețiu Pătrășcanu, Curente și tendințe în filosofia românească, 1946.// Pornită, în sfârșit, prin aceste trei volume, pe o cale bună, cercetarea filosofiei românești a înghețat complet, din motive pur ideologice, în următoarele trei decenii. «Dezghețul» în domeniu a venit târziu și a fost relativ: Istoria filosofiei românești, în două volume (1972 și 1980), elaborată în cadrul Institutului de Filosofie al Academiei de Științe Sociale și Politice, precum și Istoria filosofiei românești de Gh.Al. Cazan (1984) poartă toate stigmatele și deformările ideologiei vremii”.