Cântarea despre Guillaume (traducere, introducere, note, indexuri și bibliografie de Cristina Papahagi, Iași, Ed. Polirom, 2019), cântec eroic (chanson de geste) de vechimea Cărții pernei lui Sei Shonagon, narează evenimente situabile, din punct de vedere istoric, într-un interval de timp începând cu anul 851 și întinzându-se până în secolul al X-lea inclusiv. Compus la o anumită distanță în timp de faptele care l-au inspirat, lucru vizibil și din maniera ficțională în care sunt ele relatate, poate fi datat ca o creație literară anonimă din cursul secolului al XI-lea. Publicarea sa în original și în română, într-o tălmăcire în proză de Irina Papahagi, a apărut la editura ieșeană Polirom, în 2019.
De mare interes pentru înțelegerea omului medieval se dovedesc elementele ținând de concepția de viață creștină și cavalerească din acele timpuri, așa cum se desprinde aceasta din versurile cântecului. Ele permit reconstituirea unui mod de a gândi al nobilimii carolingiene și cunoașterea obiceiurilor și a modului de a fi ale așa-numiților bellatores (războinici) din acele timpuri.
Relațiile în rândul tagmei militare și nobile erau, cum se știe, reglate în termenii vasalității față de seniori. Textul Cântării despre Guillaume ajută însă la reprezentarea mai clară a modului și a limitelor în care funcționau raporturile dintre seniori și vasali. Iată cum li se adresează seniorul ajuns la ananghie vasalilor săi: „Nobili baroni, trebuie să mă ajutați. // Niciodată nu v-am luat câinii și ogarii, ci, de v-ar folosi, vi i-aș da pe-ai mei, nici șoimi sau ulii nu v-am cerut, și nicicând nu v-am chemat la judecată. Când tatăl murea, pe fiu îl creșteam cu așa dragoste, că mama se bucura; pe vasal nu l-am alungat de pe pământurile sale, ci i-am crescut copiii alături de mine până ce i-am făcut cavaleri, și moștenirea le-am dat-o înapoi toată, iar de era prea mică, o măream din ce-i al meu. Să fiu pe veci blestemat de am păstrat vreodată un bănuț! Ci azi trebuie să vă ajutați seniorul” (CX, 1569-1582; p. 168, 169). Acest discurs fictiv, dar inspirat de realitățile timpului și ale locului, este departe de aroganța și vanitatea atribuite, prea adeseori, de unii istorici de azi vârfului ierarhic al societății medievale. Promisiunile seniorului nu se rezumă la oferta unor moșii, ci are în vedere și aranjamente familiale: „Iar pentru cel ce nu vrea pământuri, că n-are soție, am alături de mine o sută șaizeci de domnițe, viță de regi, nobile și frumoase. Le-am crescut aici, sub oblăduirea lui Guillaume, le-am învățat să țeasă brocart de aur, flori și rozete să brodeze. // Să vină în iatacul meu oricine, să și-o aleagă pe cea mai frumoasă. Îi dau eu soție, și Guillaume i-o da multe pământuri celui ce-n luptă va lovi mai cu sârg” (CII, 1390-1398; p. 156, 157). Când cel mai brav dintre cei ce îi stau alături la greu se dovedește un om simplu, aparent fără ascendență nobiliară, seniorul îi spune direct: „Cavaler meriți să fii. Pe-onoarea mea, pământ ți-oi da și o soție de neam mare” (CLXXIV, 3163;
p. 270, 271).
Iar comentariul vasalic – „De la așa senior e bine să-ți ai pământurile, și, dacă trebuie, pentru el să-ți dai viața!” (CX, 1586-1587; p. 168, 169) – este și el pe măsură. Admirația celor care îl slujesc cu sfatul (consilium) și cu puterea armelor și a bravurii lor este nedisimulată: „Nici dincoace de Rin, nici dincolo de mare, nici la păgâni, nici la creștini nu s-o mai găsi așa cavaler să apere sfânta creștinătate și legea s-o țină și s-o păzească” (CXI, 1599-1603; p. 170, 171). „Dar de veți merge acum… lângă mare, și îi veți prinde pe păgâni, stăpânul meu, din multele-i pământuri, cu voie bună și largă mână vă va răsplăti” (CI,
1386-1389; p. 154, 155).
Raporturile dintre suveran și vasali nu sunt însă irevocabile. Vasalii trebuie, la rândul lor, să fie respectați și răsplătiți de superiorul lor ierarhic. Unul dintre protagoniști se adresează altora, spunându-le: „De v-ar fi chinuit așa un om de-al lui Ludovic, n-ar mai fi fost în pace cu-al vostru neam, nicicând n-ar fi scăpat de-ai voștri fii” (XLI, 506-508; p. 92, 93). Apărarea onoarei stirpei și a fiecărui membru al ei cade în sarcina tuturor membrilor familiei de sex bărbătesc și se transmite urmașilor.
În fața unui cavaler drag, căzut în luptă, seniorul îi vorbește eroului ucis, amintindu-i cât l-a prețuit: „… în cinstea ta am dat coifuri o sută, și-o sută de săbii și o sută de scuturi noi” (CXXXII, 2004-2005; p. 196, 197). Prețuirea nu s-a exprimat, deci, numai în declarații de principiu, ci a însemnat și înzestrarea unui corp de luptători cu cele necesare ducerii războiului. Eroul răpus își marchează după moarte condiția eroică asemenea oamenilor sfinți. „Albele-i mâini odihnesc împreunate și mai dulce mireasmă răspândește decât parfumul și ierburile cele mirositoare” (CXXXI, 1991-1992; p. 196, 197).
Unei rude curajoase, dar încă imature, care insistă totuși să i se alăture în campania împotriva agresorilor, seniorul îi spune: „prea tânăr ești și încă slab. N-ai putea greul să-l duci și oboseala, să veghezi noaptea și ziua să postești, nici bătălia s-o duci și s-o înduri” (CXI, 1599-1603; p. 172, 173). Pregătirea solicitată unui cavaler presupune deci un soi de asceză efectivă, rezistență la privațiuni și putere efectivă antrenată stăruitor. Mai mult decât atât, dornic să îl sprijine, dar atent cu păstrarea nealterată a imaginii cavalerești, adaugă: pe drum, „… de-ntâlnesc în cale pelerini ori negustori, de trec pe-alăturea de-orașe ori cetăți, degrabă-i dă-napoi armele toate. Ci când sunt singuri pe drum, Guillaume le duce iar de unul singur” (CLI, 2460-2464; p. 226, 227). Ajutorul e reciproc, ocrotirea tânărului încă nepregătit, gata de ucenicie militară, vine din partea seniorului său cu toată delicatețea și dragostea.
Sosit din campania militară unde a suferit o înfrângere momentană, suveranul este întâmpinat de doamna lui cum se cuvine, cu neîncrederea că ar fi putut fi înfrânt. Recunoașterea lui de către soție nu se face după trăsăturile chipului, ci după virtuțile morale pe care le posedă, în primul rând prin bravură și prin glorie. „De-ai fi fost tu Guillaume, cel cu nas coroiat, cu tine-ar fi sosit șapte mii de cavaleri înarmați, franci din Franța, nobili curajoși. În jur ți-ar fi cântat jonglerii, cu harfe și citare” (CXL, 2244-2249; p. 212, 213). Odată lămurită însă situația precară în care l-au adus dușmanii – transmisă la fel și de D. Cantemir în Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman și cunoscută și prin prelucrarea din balada Muma lui Ștefan cel Mare de D. Bolintineanu –, „doamna însăși aleargă să aducă apa, șervetul alb i-l întinde, apoi se-așază-mpreună la mesele cele joase, de tristețe nu pot la cea mare să șadă” (CXLVI, 2390-2393; p. 222, 223). Pierderea bătăliei este astfel întâmpinată cu umilință, cei – deocamdată – învinși își marchează simbolic eșecul așezându-se nu la masa cea mare, sărbătorească, din sala de ospețe, ci la una mai modestă, destinată pozițiilor nobiliare inferioare. Felul de a mânca al luptătorului pentru Creștinătate nu este indiferent, nici el. „Cine așa mănâncă un sfert de mistreț și din două înghițituri bea ulciorul tot, acela-i un vecin de temut, și din luptă nu va fugi ca un laș” (LXXXV, 1055-1059; p. 132, 133). „Nicicând nu voi mai fi onorat” (CI, 1349; p. 152, 153), își spune cu tristețe cel copleșit de numărul invadatorilor. Este nevoie mare de ajutor imperial, iar dacă el nu va veni așa cum este așteptat, pactul vasalic va fi repudiat grabnic. După cum i se spune solului, „mergi cu mare grabă, la împăratul ce mereu ne-a iubit, și cere-i să vină cu ajutoare. Și de n-o face, dă-i înapoi pământul” (CXLIX, 2425-2428; p. 224, 225) pe care ni l-a dat ca feud (se subînțelege).
De mare însemnătate este felul cum eroii creștini ai eposului medieval înțeleg raportul dintre suflet și corp: „Când sufletul se duce, nu se mai ține trupul” (XCII, 1172; p. 140, 141). Importanța de prim rang este deci distribuită pe seama sufletului, fără de care corpul nu poate exista. De aceea are o mare importanță grija față de coerența caracterială, de modul de a fi, de credința în Dumnezeu și de respectul față de strămoși. Cavalerul occidental crede și în noroc. „Nu mai vorbiți așa, că stârniți soarta” (XCVI, 1251-1252; p. 146, 147), spune cineva la un moment dat, atent să nu atragă asupra sa pedeapsa destinului.
Un ultim cuvânt pe seama ambianței castelane și a loisirului. În vreme de război, când bărbații au plecat la luptă, „… nimeni nu ospețește-n sală, nimeni nu petrece cu șah și joc de table” (CXLVI, 2396-2397; p. 222, 223), ceea ce altminteri, în vremuri de pace, ține de firescul vieții de curte. Poemul consemnează și faptul că sala de reuniune a nobililor este încăpătoare și frumos decorată în stilul epocii: „Vai, bună sală, lungă și largă ești! Pe toate zidurile te văd decorată…” (CXLVII, 2399-2400; p. 222, 223), probabil cu picturi, dar poate și cu tapiserii. Iar când e vreme de ospăț, atunci „Vai, mese-nalte, frumos așezate! Cu pânză de in v-au coperit, și tăblii largi purtați, pline și umplute cu spete și pulpe de miel, cu plăcinte și cu pâini fine” (CXLVII, 2402-2405; p. 222, 223). Sărbătoarea, celebrarea se fac cu fastul cuvenit prilejului și rangurilor participanților.
Prin asemenea elemente de detaliu, vii, colorate și în mod salutar lămuritoare, Cântarea lui
Guillaume este o mărturie de preț a orizontului unei epoci cu oamenii ei, oferind și posibilitatea științifică de a fi comparată cu alte creații de gen ale Evului Mediu, aruncând și asupra lor o lumină semnificativă.