UN CATASTIF AL AMORULUI

Poveștile de budoar ale celebrităților s-au bucurat întotdeauna de mare succes. Omul de rând a fost fascinat mereu de viața vedetelor, indiferent că este vorba de oameni politici, scriitori, artiști plastici sau de stele de cinema. Nu este deci întâmplător faptul că una dintre cele mai vândute cărți ale anului 2019 a fost tocmai Repertoriul amorului de Stelian Tănase. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Hyperliteratura și poartă un subtitlu elocvent: 69 de povești de dragoste din istoria lumii. Desigur, numărul „magic” 69 nu a fost ales la întâmplare, amplificând sugestiile erotice ale cărții. Lucrarea nu este singulară în peisajul editorial românesc, fiind precedată de câteva titluri elocvente. În 2017, la Editura Art, a apărut Viața secretă a marilor scriitori de Robert Schnakenberg, un volum ce promite să ne destăinuie tot ce nu ne-au dezvăluit profesorii despre romancierii, poeții și dramaturgii celebri. Peste un an, la aceeași editură, a văzut lumina tiparului o carte asemănătoare, intitulată Viața secretă a marilor artiști de Elizabeth Lunday. Sunt lucrări mult mai ample și mai bine ilustrate decât Repertoriul amorului, dar care mizează pe aceeași tehnică păguboasă a fișelor și a rezumatelor. Drept consecință, nimic profund. Sunt cărți în care personajele nu au psihologie, fiind reduse la niște simple crochiuri.
După cum se specifică într-o notă a editorilor, inițial, cartea lui Stelian Tănase a apărut în o mie de exemplare, dar, la aproape un an de la apariție, s-a ajuns la un tiraj fabulos de câteva de zeci de mii de exemplare vândute. Vorbim, prin urmare, de o lucrare perfectă din punct de vedere comercial, o adevărată lovitură pe o piață de carte destul de lâncedă după 1989. Seria povestirilor este precedată de o însemnare a editorului, în care se precizează faptul că volumul a fost tipărit cu ajutorul cititorilor, o parte din fondurile necesare fiind adunate prin subscripție publică. Măsura în care potențialii doritori au contribuit la apariția cărții reiese dintr-o notă de final, unde se aduc mulțumiri „numeroșilor” susținători ai proiectului (vreo cincizeci!). Drept recunoaștere a efortului financiar depus, numele acestora sunt menționate la sfârșitul proiectului.
Principalele idei care au stat la baza elaborării proiectului au fost exprimate într-o incitantă postfață. Un studiu destul de riguros, ce ridică o serie de probleme esențiale, dar care promite altceva decât lucrarea propriu-zisă. Pe bună dreptate, Stelian Tănase consideră poveștile de dragoste „partea esențială din om”. O istorie de când lumea, trăită mereu altfel de către fiecare individ. Dar cartea nu face elogiul iubirii. Nu are în ea nimic romantic. Dimpotrivă. Dacă ar fi fost scrisă cu mai multe decenii în urmă, ar fi arătat, probabil, altfel. Nu întâmplător, tonul solemn din primul alineat este repede abandonat. Deja în paragraful al doilea, autorul postmodern nu mai vorbește despre iubire, ci despre amor, iar diferența este ușor de sesizat. Nuanța voit demistificatoare se resimte în fiecare relatare. Nu este totuna să vorbești despre iubire sau despre amor, după cum nu este același lucru să vorbești despre iubită sau despre amantă (curtezană). Stelian Tănase mărturisește faptul că cele 69 de istorii constituie niște fișe strânse în timpul elaborării romanului Partida de vânătoare, apărut în 2018. În acest sens, cunoscutul prozator dezvăluie migăloasa documentare depusă în vederea scrierii romanului și, implicit, a redactării Repertoarului: „biblioteca Academiei și cea personală, apoi filme (de ficțiune, documentare), arhive cât cuprinde, presa timpului etc.” Abia după un asemenea travaliu riguros, romancierul elaborează schema narațiunii, schițează personajele și trama epică. Nu mă îndoiesc că este așa. Problema e că ceea ce este valabil pentru roman nu este adevărat și pentru această culegere a cărei apartenență la o anumită specie literară este destul de greu de definit. Le-am putea denumi „povești de amor”, dar, fiind doar niște fișe de lucru, ele nu dobândesc complexitatea unor povestiri propriu-zise. Cu toate acestea, din ele se poate observa cu ușurință talentul de povestitor al scriitorului. Concentrate la maximum, ele prezintă marele dezavantaj că personajele zugrăvite nu au psihologie. De aici lipsa de consistență a protagoniștilor care, în realitate, au trăit niște veritabile drame, a căror profunzime nu este sugerată. Fiecare din cele 69 de schițe ale lui Stelian Tănase reprezintă nucleul epic al unui virtual roman. Abia amplificate, anecdotele adesea tragicomice și-ar putea dezvălui veritabila adâncime psihologică. Tragicul nu ar mai putea fi confundat cu ridicolul.
Dacă unui romancier nu i se cere să-și destăinuie sursele de inspirație, nu același lucru este valabil pentru o carte de nonficțiune. Pentru a fi creditabil, Stelian Tănase ar fi trebuit să își divulge sursele de inspirație, care nu întotdeauna reies din povestiri. Autorul a dorit să afle ce se ascunde dincolo de gardul vecinului, dar – în absența unei bibliografii veridice – nu întotdeauna aflăm cum a reușit să vadă ce se ascunde dincolo. Și atunci de ce să îl credem? Rămâne doar povestea, dar este greu de stabilit cât adevăr este în ea și cât este ficțiune. Pentru că orice povestire înseamnă o proiecție în imaginar.
Stelian Tănase este un remarcabil povestitor. Tocmai de aceea mă așteptam ca să intre în profunzimea acestor istorioare de amor, nu să rămână la niște simple fișe. Căci personajele sale nu au nici profunzime, nici consistență. Deși celebre (altfel relatările de față nu ar interesa pe nimeni), ele sunt doar niște biete victime ale sentimentelor. Poveștile de dragoste au provocat drame, dar autorul se mulțumește să rămână la suprafața lucrurilor, la elementele de cancan. În cazul scriitorilor, ele au născut opere (romane, jurnale intime, memorii, corespondență de dragoste), dar acestea sunt, din păcate, ignorate sau doar menționate de către autor, fără să fie aprofundate. Întrebările pe care și le pune Stelian Tănase sunt esențiale: „La alții cum se consuma amorul? M-a interesat tipologia cuplului legat de sex, amor, trădare, minciună, bani, jurăminte, despărțiri, regrete etc. Cum începe idila? Cine sunt cei doi (când nu trei) eroi prinși în cursă? Din ce medii provin? Ce religie și ce educație au? Cum își cad cu tronc? Cum se derulează povestea de amor? Cum se încheie?”. Sunt interogații legitime, care promit investigația migăloasă a fiecărui caz. Din păcate, în locul promisiunilor nu primim decât un breviar care nu are cum să răspundă la complexitatea întrebărilor puse. Cu atât mai mult cu cât este vorba de niște celebrități, prezentate adesea în posturi ridicole. Ca să răspundă de fiecare dată la propriile sale interogații, Stelian Tănase ar fi trebuit să scrie 69 de romane independente. Desigur, pentru cititorii de tabloide și doritorii de senzațional ajunge și un repertoar. Depinde care este publicul căruia i te adresezi.
Aparent, Stelian Tănase are dreptate atunci când afirmă că „amorurile ca în basme”, unde totul se termină cu bine, iar protagoniștii trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, nu interesează. Cu o mică precizare. Plasând lucrurile în sfera idealului, în basm nu este vorba niciodată de amor, ci de iubire autentică. Nu întâlnim amante, nici curtezane. Nu există concubinaj, iar iubirea nu cunoaște noțiunea de păcat. Uneori, impresionează tocmai această putere a sentimentelor care ține doi oameni uniți până la capăt. Culmea, în ciuda ideilor afirmate în postfață, o asemenea excepție este zugrăvită și de Stelian Tănase. Este vorba de iubirea ideală (nu amor!) dintre Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu. O poveste care a rezistat în timp în ciuda „terorii istoriei”. Și tocmai de aceea este exemplară. Dar am putea aminti și povestea zbuciumată trăită de către Dinu și Nelli Pillat, situată departe de sfera amantlâcurilor. Frumoasă tocmai pentru că nu a putut fi înfrântă de vitregiile regimului totalitar. Nu sunt povești idilice, dar ele vin să demonstreze faptul că, uneori, iubirea reușește să treacă peste orice obstacol.
Prozatorul recunoaște că, scriind, a fost cuprins de o serie de sentimente contradictorii, precum ironie, bucurie sadică, cinism, chiar compasiune față de personajele zugrăvite, iar acest lucru se resimte puternic și în texte. Parcurgerea unui număr impresionant de povești de amor îl face să creadă „că iubirea este până la urmă o ambuscadă a destinului în care cazi cu mare plăcere, cu multe așteptări, dar unde poți s-o pățești rău. Implică multe riscuri”. Așa este. Și totuși, cum ar fi existența noastră fără iubire? Mai ciudată este atitudinea povestitorului atunci când drama altora (a căror profunzime nu poate fi relevată de aceste schițe) îi provoacă, uneori, un haz nebun, făcându-l să râdă cu lacrimi.
Intens preocupat de viața politică, Stelian Tănase alege, în general, povești legate de cei aflați, într-un anumit context istoric, la putere. Chiar și cuplul îi apare ca un raport „de dominație și control”, ca o „contabilitate sufletească” adesea meschină, în care sentimentele sunt cele care fac legea. Interesat de raporturile dintre sentimente și puterea instituțională care ridică problema controlului, a dominației și a autorității, Stelian Tănase oferă câteva exemple elocvente: „cazul Hollande, regele Carol și Elena Lupescu, Wallis Simpson și Edward de Windsor, Mussolini și Clara Petacci, Hitler și Eva Braun etc”. Sunt exemplele care îl ajută în schițarea conflictului din romanul Partida de vânătoare, în care un președinte are o amantă. Detaliu suficient pentru ca lucrurile să se termine prost.
Păcat că, în cazul scriitorilor, Stelian Tănase nu s-a apropiat de tema abordată pornind de la operele generate de poveștile de dragoste. Sau nu le-a aprofundat. Personajele sale ar fi avut o altă consistență. Mihai Eminescu, Emil Cioran, Nae Ionescu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel nu ar fi devenit niște victime – adesea ridicole – ale sentimentelor. De exemplu, parcurgerea volumului de corespondență dintre septuagenarul Emil Cioran și Friedgar Thoma dezvăluie o altă dimensiune a poveștii de dragoste. Pentru că, în ciuda diferenței de vârstă, a fost iubire adevărată. Aparent, cartea ilustrează un caz tipic prin care o femeie obișnuită (transformată în muză) încearcă să devină cunoscută profitând de relația ei cu un bărbat celebru. Gestul rămâne riscant deoarece, pe lângă o popularitate discutabilă, poate să atragă și oprobiul public, dezvăluind coordonatele unei pasiuni menite să rămână, în mod normal, „sub pecetea tainei”. Lucrurile nu stau însă chiar așa. Friedgard Thoma nu este o femeie oarecare. Nu este numai frumoasă, în măsură să îl cucerească pe filosoful aflat la senectute, dar are și o solidă cultură filosofică, literară și muzicală. Publicarea corespondenței erotice a lui Cioran a stârnit numeroase controverse deoarece prezintă o fațetă inedită a moralistului, total diferită de imaginea ce se desprinde din scrierile sale. În viață, misoginul sceptic se dovedește un mare admirator al frumuseții feminine, care a avut șansa să își trăiască viața lângă o tovarășă de excepție, Simone Boué. Ca într-un roman de Anton Holban, dialogul epistolar este declanșat de operă. Intrigată de ideile pesimistului incurabil, tânăra doctorandă se decide să îi scrie maestrului și, spre surprinderea ei, filosoful îi răspunde. În felul acesta începe un dialog epistolar ce va continua timp de un deceniu. Cioran trăiește drama bărbatului care și-a păstrat tinerețea spirituală, dar care uită de datele menționate în cartea sa de identitate. Dar care tocmai prin aceasta demonstrează că omul rămâne o ființă simțitoare la orice vârstă.
Ar fi multe de spus, printre altele, și despre dramaticul triunghi erotic alcătuit de Natalia Negru, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, care a dus la dispariția celor doi poeți. O poveste tragică, situată departe de postura caraghioasă de amantlâc. Corespondența și opera memorialistică ale protagoniștilor demonstrează dramatismul întâmplărilor. Lucruri greu de rezumat în două pagini.
Dacă Stelian Tănase a dorit să publice o carte comercială, a reușit perfect. E și aceasta o performanță, deoarece puțini sunt autorii care pot trăi din scris. În ciuda talentului de povestitor și a succesului de public repurtat, rămân la convingerea că Repertoriul amorului i-a făcut un deserviciu romancierului de prestigiu, adeptul valorilor estetice autentice. Cu toate acestea, este vorba de o carte incitantă, în măsură să genereze numeroase opinii pro și contra.