Now Reading
VIITORUL ESTE ÎNTOTDEAUNA LÂNGĂ NOI

Cartea Animalul inimii, apărută în 2016, la Humanitas (234 pagini), în traducerea din germană a poetesei Nora Iuga, trebuie încadrată în formele tulburătoare ale suprarealismului. Nu indecis, ca motto, a fost reprodus un citat dintr-o poezie a lui Gellu Naum.

Dacă l-am judeca într-o altă cheie critică, legată de momentul incriminat pe bune, i-am spune realism critic, după modelul sovietic. În România, acesta a fost trâmbițat de Ion Vitner, Savin Bratu, Vicu Mândra et. comp, între 1950 – 1960.

Romanul – dacă este să-i zicem așa, cu precizarea că este unul de atmosferă, tezist de la un capăt la altul – dezvoltă, prin aglomerare de fapte și de situații reale „cândva”, soarta a patru biografii de tineri, până la ieșirea din tunelul social-politic al timpului comunist.

Prestigiosul „The Guardian” spunea că scriitoarea – premiată cu Nobel – deliberat a abandonat cauzalitatea stărilor de fapt, la modul concret. Căci avea material din belșug în această privință, numai că toate, dar absolut toate aveau aceeași sursă – frica generalizată. Ba, zicem noi în afara inspirației dânsei, nu numai scriitorii se temeau, ci toți acei intelectuali care nu mai credeau în nicio binefacere a partidului unic care conducea sub impulsurile în coastă și în creier, venite din partea securității și a miliției.

Cei patru tineri sunt șvabi și lucrează care încotro, în anumite puncte sociale, bine alese de prozatoare, care să se și preteze la desfășurări epice de anvergură.

Kurt era inginer la un abator. Venea în fiecare săptămână la oraș. Abatorul se afla la marginea unui sat, nu departe de oraș. Nu venea cu autobuzul, fiindcă ăsta mergea pe dos. Dimineața venea din sat, la oraș. Inginerul avea în subordine doisprezece muncitori.

Într-un anume fel, adaptându-se, iarna era mereu răcit și-i curgea și lui nasul. Argumentând o asemenea stare de fapte, scriitoarea răspunde compătimitor: „Și muncitorilor le curge nasul ca și mie și nu stau în pat, spuse el. Dacă lipsesc, nu mai lucrează și fură de sting”.

Georg fusese repartizat pentru trei ani într-un oraș industrial, unde toți făceau pepeni de lemn. Pepene de lemn se numeau cei din industria de prelucrare a lemnului.

Edgar avea părul lung. Chipul său ieșea din păr ca o paiață goală care nu suportă lumina. Pe tâmple i se vedeau venele, ochii îi clipeau fără motiv, își cobora pleoapele, de parcă un pește ar fi dispărut… Edgar locuia împreună cu profesorul de gimnastică, două camere, o bucătărie și o baie. Edgar era învățător în acest oraș.

Despre acest personaj, scriitoarea se exprimă mai mult decât malițios: „Edgar plecase departe într-un oraș industrial împuțit. Toți cei din orașul acesta făceau oi de tablă și le numeau metalurgie”.

O imagine sinistră apare sub condeiul realist al scriitoarei: „L-am vizitat pe Edgar când vara era pe sfârșite. Și am văzut furnalele groase, fuioarele de fum roșietice și lozincile. Bodega cu rachiul tulbure de dude și mersul împleticit spre casă în cartierele sărace de blocuri. Acolo bătrânii își târau picioarele prin iarbă. Copiii mici, zdrențăroși mâncau semințe de floarea-soarelui la marginea drumului. Brațele nu le ajungeau încă la crengile duzilor (…). Câinii costelivi și pisicile jigărite nu se lăsau deranjați din pânda și din salturile lor după gândaci și șoareci”.

Și încă una din aceeași gamă: „400 de elevi, cei mai mici au 6, cei mai mari au 10 ani, spuse Edgar. Mănâncă dude ca să aibă voce bună pentru cântecele de partid și pâinea Domnului, ca să le meargă mintea la tabla înmulțirii. Joacă fotbal ca să facă mușchi la picioare și exersează caligrafia pentru îndemânarea degetelor. Dinăuntru le vine cufureala, din afară râia și păduchii.

Căruțele cu cai mergeau mai repede pe străzi decât autobuzele. Roțile căruțelor uruiau, potcoavele sunau înfundat.

Aici caii nu aveau pantofi cu tocuri, aveau în schimb ciucuri de lână verzi și roșii la ochi. Aceiași ciucuri atârnau și la bice. Caii sunt bătuți atât de rău, spuse Edgar, încât țin minte ciucurii de la bice. Atunci li se pun aceiași ciucuri la ochi. Caii se tem de ei și aleargă.

Am dat extensie acestui citat ca să se vadă cât de meticuloasă este scriitoarea, ca un pictor titrat de la Reșița.

Până aici, literar vorbind, prozatoarea a avut două surse: caietul de însemnări, aproape zilnice, al Lolei (un alter ego!?) și propria-i experiență ca traducătoare. Până când, fiind luați în vizorul căpitanului Piele (!?, nu Ion, Gheorghe, Ștefan, Ludovic etc.), arsenalul narativ se îmbogățește văzând cu ochii, începând de la sărăcia tacâmurilor („pe mese abureau bucatele. Acolo zăceau mâini și linguri, niciodată cuțite și furculițe. Rupeau și sfâșiau cu gura, așa mâncau toți când în farfurie se aflau măruntaiele animalelor sacrificate”) până la găselnițele din sala de mese. Aici își mai aruncau pumni și sticle în cap, până la o mutilare ușoară, cum ar fi spartul unui dinte: „Câte unul se apleca, ridica dintele și și-l arunca în pahar. Pentru că aducea noroc, dintele trecea dintr-un pahar în altul. Fiecare îl voia (…) Țărani, îmi ziceam, numai ei trec de la râs la plâns, de la strigăt la tăcere. Veseli din senin și furioși fără temei, își ieșeau din fire. În pofta lor năvalnică de a trăi fiecare clipă era în stare să le curme viața dintr-o lovitură. Toți s-ar fi dus după Lola în întuneric, acolo, în tufișuri, cu aceiași ochi de câine”.

Iată deschisă o altă ușă pe o temă neprospectată epic de Herta Müller, dar extrem de frecventă în filme și în literatura de prostituție din contemporaneitatea noastră.

Lăudabil rămâne drumul deschis psihanalizei de grup, din pasajul următor, autoarea urmărindu-i de aproape pe indivizii din preajma grupului, ca și când vrea să-i filmeze: „Dacă a doua zi rămâneau treji, se duceau complet singuri în parc să se refacă. Buzele le erau spuzite de beție. Colțurile gurii crăpate. Își puneau cu grijă picioarele în iarbă și-și măcinau în creier fiecare cuvânt strigat la beție, de două ori. Ședeau copilărește în găurile memoriei din ziua precedentă. Se temeau ca nu cumva să fi strigat ceva în bodegă cu înțeles politic. Știau că ospătarii anunțau totul.

Dar beția apără țeasta de ce nu-i permis și crăpelnița apără gura. (Să fie aforism !?)

Chiar dacă limba mai poate să bată câmpii, obișnuința fricii nu părăsește vocea.

În frică se simțeau acasă.

Fabrica toată, cârciuma, magazinele și cvartalul de blocuri, sălile de așteptare din gări, transporturile cu câmpuri întregi de grâu, de floarea-soarelui, de porumb stăteau la pândă. Tramvaiele, spitalele, cimitirele, pereții și acoperișurile și cerul liber (…).

Când sfârșește cântecul, crede că și copilul doarme deja adânc, spune: odihnește-ți bine animalul inimii, că tare mult te-ai mai jucat azi.”

În acest roman de atmosferă – adevărat leviatan, nu în sens industrial, ci literar estetic, autoarea se exprimă în bună parte aforistic, pilduitor, lăsând în urmă capetele golașe, să-și macine în tăcere întrebările și supuielnicele formulări zilnice (cel puțin în literatura română. De aceea n-a fost agreat suprarealismul).

Scriam, cu ani în urmă, prin 2007-2008, că dacă dezordinea până la haos a exprimării dadaiste a lovit puternic obișnuința lecturii, căci se foloseau automatisme și dicteuri, suprarealismul a folosit arta combinatorie ca să dea alte înțelesuri cuvintelor și imaginii despre realitate. Adică posibilitățile de a reflecta sunt nenumărate, în funcție de lentila care este folosită – convexă sau concavă.

Suprarealismul a apelat la cea concavă. Fiindcă există și o reflectare ternă. În cazul de față, au fost și verbe adecvate acestui proces: a zugrăvi, a înfățișa, a reda și o serie de derivate ale acestora.

Pentru a masca realitatea, când aceasta este extrem de crudă și nu există nicio posibilitate de a ieși din corsetul ei, imaginar o transformi în candoare, apelând fie la simbol, fie la alegorie sau la o sintaxă necontrolată logic, sau la o punctuație nepusă în chingile oficiale ale gramaticii.

Toate acestea pot fi găsite în actualul roman al Hertei Müller. Dacă nu se apelează la însemnele critice semnalate în parte de mine, se cade în partea cealaltă, a respingerii limbajului care, pe alocuri, este oximoronic sau curat tezist. Mai grav, de la început umbla ca Diogene ziua în amiaza mare cu lumânarea căutând acul în carul cu fân.

Pentru unii dintre noi, care am trăit vremurile acelea, stoarse acum de valențe estetice, ele rămân crude peste măsură și așa vor rămâne în ungherele memoriei. Iată că vine cineva, în speță romanciera Herta Müller, și ne spune că de trecut nu trebuie să ne despărțim oricum, nu râzând, nici plângând, nici contemplând, ci doar judecând și luând aminte. Viitorul este întotdeauna lângă noi.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2019 Nord Literar.

Scroll To Top