VIZIUNI, VEDENII, REVERII

În 2019 apare la Casa Cărții de Știință un volum pe cât de frumos și atractiv, pe atât de straniu, intitulat Mici fabule – o culegere de poeme (lirice sau în proză) scrise de Étienne Ruhaud (în 2009) și traduse în română de Alina Pelea, în care fiecare reverie a autorului francez e însoțită de o ilustrație sugestivă (vedenie, viziune) a Laurei Poantă.
Cititorul va găsi în paginile acestei cărți treizeci de fabule cu și despre „creaturi ciudate”, existente și nonexistente, reale și imaginare (de la balene, lei, broaște și dinozauri până la unicorni, fauni, ondine și extratereștri), toate așezate în siajul Istoriei naturale a lui Plinius cel Bătrân, căruia îi este dedicat volumul. Sunt însă fabule scrise în acord cu vremurile contemporane, fără morală (explicită, cel puțin), netendențioase, deloc teziste, în care nici creaturile fantastice nu mai sunt ce-au fost. Monstrul, spre exemplu, e creat după chipul și asemănarea noastră, cu burtă și chel, dinozaurii sunt ființe extrem de sensibile, care în clipa morții plâng în hohote, ca niște prunci, iar sfinxul, obosit, chinuit de o eczemă teribilă, fără niciun chef de enigme și întrebări existențiale majore, stă înconjurat nu de schelete de muritori, ci de gunoaie, cutii de conserve.
Bestiarul fabulos din aceste texte cuprinde, în primul rând, o mulțime de creaturi înfricoșătoare, marcate de o violență excedentară, care distrug în calea lor orice formă de viață; în al doilea rând, întâlnim numeroase creaturi triste, profund îndurerate, care plâng, scâncesc, fără a ni se spune însă din ce cauză. Cu toate că e prevalentă, negativitatea nu epuizează întreaga realitate ficțională. E o lume distorsionată, apocaliptică, plină de violență, masacre, atrocități, în care întâlnim însă și creaturi inofensive, blânde, prietenoase, care se integrează ușor în lumea oamenilor. Mai mult decât atât, e o realitate din care nu lipsește iubirea: iubirea împlinită, cu final fericit, dar și iubirea care duce la suicid sau la uciderea partenerului.
Deși sunt și fabule din care o anumită morală poate fi dedusă mai ușor, autorul insistă, în general, pe ambiguități, pe plurivocități, deschizând perspective multiple: spre exemplu, un motiv recurent e cel conform căruia, dacă privim de aproape, creaturile ne vor apărea drept monstruoase, tanatofobe; dacă privim de departe însă, ele capătă o aură de frumusețe, împrăștie un parfum dulceag, sunt atrăgătoare. Ambiguitatea e potențată și prin accentuarea incapacității omului, a savantului de a studia aceste creaturi, de a le defini și include într-un sistem rațional transparentizant: creaturile fie apar la un moment dat, dar nu se știe de unde, nu se știe de ce, fie există de multă vreme în această lume, însă omul nu poate ajunge la ele, între real și fantastic așezându-se impedimente cu potențial letal.
Dintre meritele autorului se evidențiază curajul acestuia de a actualiza și resemantiza într-un mod reușit tradiții marginalizate, lăsate, de multe ori, în penumbra istoriei literaturii: în special tradiția fabulei, dar și cea a creaturilor fantastice (care pornește de la Plinius cel Bătrân, trece prin bestiarele fabuloase ale Evului Mediu, prin Cartea ființelor imaginare a lui Borges și ajunge până la extratereștrii postmodernității) și chiar cea a basmelor. În plus, oferta literară și culturală a lui Étienne Ruhaud este dată de capacitatea acestuia de a crea imagini puternice, memorabile, de o intensitate extraordinară. Exemplară în acest sens este fabula în care se vorbește despre o sirenă, o fată frumoasă, fără coadă de pește, ce stă captivă pe stânci și care îl întreabă pe străinul care trece pe lângă ea: „străine, vrei să-mi redai libertatea?”, iar acesta îi răspunde: „Nu”, și-și vede de drum fără să-și întoarcă capul. Un „Nu” de o forță sugestivă imensă, care concentrează în el întreaga tradiție nihilistă a modernității și a vremurilor contemporane, dar și întreaga istorie a dezvrăjirii lumii și a relației noastre deficitare cu imaginarul.