S-a născut în 17 aprilie 1925. Este poet, prozator, critic și istoric literar. Licențiat al Universității din București. Doctor în filologie. Debutează în volum, în Caietul debutanților (Editura Albatros, 1975). Paralel cu activitatea didactică universitară, Ion Haineș a desfășurat și o bogată activitate literară. Publică volume de versuri, două romane, cărți de critică și istorie literară din domeniul teoriei comunicării și al mass-mediei. În prezent, este membru al colectivului de redacție al revistei „Bucureștiul literar și artistic”, unde publică în mod frecvent eseuri despre literatura română din perioada interbelică și contemporană.
Poezia
Poezia – un strigăt
o exclamație
o declarație de dragoste
o esență tare
amețitoare
o magie evocatoare
o tensiune inedită
inefabilă
o energie creatoare
o fereastră deschisă
spre lume
spre corola de minuni a lumii
Cine mă apără?
Stau singur în fața vântului,
în fața mării, în fața nopții,
singur și vulnerabil,
nu mă pot sprijini în nicio frunză,
în nicio pasăre, în niciun curcubeu,
orice fulger mă poate atinge,
transfigurându-mă,
pot să strig ca într-o peșteră,
ecoul pașilor mei
răsună în lună,
mă bat ploile,
mă bate crivățul,
mă bate timpul,
anotimpurile vin și trec,
lăsând urme adânci în suflet,
trăiesc o stare confuză,
un gol, o teamă,
din care doar poezia
m-ar mai putea salva.
Cine mă apără?
Starea de asediu
Sunt amenințat din toate părțile,
dușmani văzuți și nevăzuți
mă pândesc la fiecare cotitură,
un război absurd, epuizant,
stau cu toate simțurile în alertă,
să nu pătrundă din afară,
din realitatea imediată,
niciun zvon, nicio știre îngrijorătoare.
Am închis toate supapele,
toate canalele de comunicare,
dar, vai, din neatenție,
am uitat o fereastră deschisă
și, deodată, ca din senin,
o furtună de stări,
de la agonie la extaz,
s-a declanșat pe neașteptate,
asediindu-mi ființa,
a fost de-ajuns să simt
mirosul părului de abanos
înmiresmând seara de septembrie,
amețindu-mă,
să respir în ritmul
pasului legănat,
să privesc adânc în ochii negri,
profunzi, pierzându-mă,
depunând armele,
cucerit definitiv
de clipitul genelor lungi,
arcuite,
care-mi luminează viața.
Într-o sală de concert
Se cântă Bach
sala e plină
în semiîntunericul sacru
o liniște magică
de catedrală
o singură respirație
un cor al îngerilor
nicio mișcare, niciun foșnet
doar muzica, doar armonia pură
perfectă egală cu sine însăși
care pare fără început
și fără sfârșit.
Fotografii
Privesc fotografiile și-mi pare
Că-i văd aievea pe părinți trăind,
Aprind din când în când o lumânare,
Cu brațele de aer îi cuprind.
Icoana Maicii Domnului tresare,
Mi-s ochii-n lacrimi, mă topesc de dor,
Fantoma lor mereu în vis mi-apare
Și nu-nțeleg de ce părinții mor.
Fotografii alb-negru, fotografii color,
Fotografii la munte și la mare,
Fotografii acasă, în pridvor,
Fotografii la orice sărbătoare.
Ai grijă, Doamne, dacă mor,
O lume-ntreagă de-amintiri dispare.
Ursul
Închis în bârlogul meu
nu voi lăsa pe nimeni
să se-apropie
din fericire
iarna e lungă și grea
mă voi hrăni din mine însumi
până la topirea zăpezilor
când amețit
de pământul verde
mirosind a pâine-aburindă
voi ieși-n fața voastră
orb, implorându-vă:
„– trageți!”
atunci orice glonț
mă va putea nimeri.
Scoicile foșnitoare
Scoicile foșnitoare ascund povești fantaste
Istorii tulburate de pe ținuturi vaste
Memorie secretă care vibrează, cântă,
Trecutu-nchis în ele ca într-o carte sfântă.
Carte deschisă, care s-o înțelegi te-așteaptă
Și să cobori în timpuri, să urci treaptă cu treaptă
Să știi s-asculți în taină o stranie simfonie
Scoicile nu sunt moarte, materia e vie.
O calci doar în picioare fără să știi ce-ascunde
Dacă o-ntrebi în șoaptă, ea ți-ar putea răspunde
Câte milenii poate sau secoli se înșiră
Până să se ivească o perlă, ca o liră.
De-aceea-n fața mării, scoicile foșnitoare
Îți spun povești secrete, povești nemuritoare,
Căci totul e poveste, vibrație și cânt,
Aud vuietul mării cum freamătă-n cuvânt.
Mirajul mării
Ca o imensă orgă, Marea cântă
Liniștitoare, furtunoase melodii,
Orchestra inefabilă mă-ncântă,
O iau cu mine-n orele târzii
Și-ncerc să prind în vers mirajul Mării,
Să pun pe note veșnicul tumult,
Dar mă întorc în liniștea-nserării,
Inimitabilul ecou să-l mai ascult
Ce nu se lasă prins în poezie
Transfigurând natura în Cuvânt
Cântecul Mării e o melodie
Vibrând în suflet, dar pierdută-n vânt.
Exerciții de respirație
Mă trezesc din somn ca din moarte,
apele, încet-încet, se limpezesc,
deschid ochii, mă pipăi
să văd dacă sunt viu,
deschid fereastra și, deodată,
soarele năvălește peste mine,
amețindu-mă,
buimac, mă mișc prin cameră
ca un cosmonaut în imponderabilitate,
respir, fac exerciții de respirație
și spun din toată inima:
„– Bună dimineața, Soare, bună dimineața!”
A început o nouă zi,
totul stă sub semnul incertitudinii.
Ce surprize ne mai oferă ziua de mâine?
Trăim de azi pe mâine, iar la capăt –
– care e capătul? – ce ne așteaptă?
Refuz să mă gândesc.
Deocamdată, fac exerciții de respirație,
trag puternic aer în piept
și spun din toată inima:
„– Bună dimineața, Soare, bună dimineața!”
Clepsidra
Amân mereu un anotimp
Nisipu-ncet în mine suie
De-atâta timp aștept să schimb
Această iarnă care nu e.
Mă dor de clipa ne-ntâmplată
Copacii, păsări fără zbor,
Atâta sevă traversată
Ucid în rădăcina lor.
În ceas rotund o apă grea
Îmi leagă brațele și mersul
O, de-aș putea, cum aș putea
Să-ncap întreg în universul
acestui gând șoptit abia?
Nisipul nu m-ar mai durea.
(M-ar vindeca de moarte versul).